„Senzația pe care o ai când citești „Dictatura dorului” de Elena Ilash este aceea că înoți cu ochii deschiși printre cârduri de peștișori colorați. Căci fiecare cuvânt al poetei joacă și alunecă în vers asemeni unui peștișor. În poezia Elenei Ilash nu se doarme, cuvintele sunt într-o continuă stare de alertă. O atât de vie carte de poezie nu mi-a fost dat să citesc de mulți, mulți ani!
Dorul care își instaurează dictatura în poezia Elenei Ilash nu e dorul mândruței sau al bădiței, ci e dorul absolut, e setea pe care o declanșează starea de incompletitudine a lumii, de neîmplinire. E ca o declarație de prezentă a absenței. Uneori ai impresia că versurile sunt atât de dense încât o să facă explozie, au ceva de „magnolie / gata să pleznească în floare”.
Când, prin 1990 am fost în Basarabia l-am întrebat pe prietenul meu, poetul Emilian Galaicu-Păun, din ce pricină basarabencele sunt atât de straniu de frumoase. „Amestecul de sânge e cauza” - mi-a răspuns poetul. Elena Ilash e un caz de amestec de „pur sânge” de artist plastic și „pur sânge” de poet. Numai așa se poate explica de ce „Dictatura dorului” este așa cum este.”
Ion Mureșan
„Metafora inimii sub care Elena Ilash își construia debutul poetic editorial din 2023 se continuă, firesc, în volumul de față, cu metafora dorului. Într-un discurs care capătă acum întindere și totodată profunzime și într-o semantică plurivocă, ilustrată prin multitudinea de reprezentări și trăiri pe care eul poetic le poartă cu sine: curgere și risipire, prezență și visare, jubilație și înfrigurare, senzualitate și destrămare, ispitire și tristețe, culminând cu „dorul de dor”, veritabilă efigie a ființei îndrăgostite. Materia însăși stă sub acest semn, ca în antologicul poem Cubul-cuib unde, în marginea mitului lui Pygmalion, poetul și artistul plastic întruchipați deopotrivă de Elena Ilash proiectează sinestezic un imaginar al iubirii sub un timp heraclitean („Nisipul era închegat în clepsidre/ cu noi ea Galateea distanțând în fire materia/ Carnea ei era crudă și udă și albă/ și devenea strălucitoare/ cum timpul sub tălpile noastre/ pământ albicios fiind - argila prin noi a ființei iubite de zei”) și implicit mereu al facerii și desfacerii: „Timpul nu mai ieșea/ nu mai intra/ refuzând supunerea/ cu noi rostogolindu-se/ în alt miez al facerii și desfacerii”.”
Ștefan Melancu
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota