„Gândirea noastră europeană începe cu grecii: de atunci, ea a fost considerată ca fiind singura formă de gândire. Fără îndoială, această formă de gândire greacă a devenit normativă pentru noi, europenii; atunci când filozofia și știința fac uz de gândire, ea se desprinde de toate condiționările istorice și țintește spre ceea ce este necondiționat și constant, așadar spre adevăr. Nu numai atât: pe lângă faptul că țintește într-acolo, ea reușește să conceapă ceea ce este constant, necondiționat și adevărat. Și totuși, această gândire a devenit ceea ce este de-a lungul istoriei – într-un sens mai profund al cuvântului „a deveni“ decât s-ar putea crede. Deoarece suntem obișnuiți să considerăm gândirea aceasta ca fiind ceva normativ, o proiectăm în mod naiv și natural și asupra altor moduri de gândire. O înțelegere istorică din ce în ce mai profundă a reușit să depășească, la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, reprezentarea raționalistă a unui „spirit“ veșnic identic cu sine. Cu toate acestea, oamenii continuă să nu arate prea multă înțelegere pentru ideea unei nașteri a gândirii grecești, preferând în schimb să judece mărturiile lumii grecești timpurii prin prisma reprezentărilor noastre moderne. Iar întrucât Iliada și Odiseea, cele două poeme care constituie începutul Greciei, ne vorbesc în chip nemijlocit și ne ating profund, trecem ușor cu vederea faptul că lumea lui Homer este fundamental diferită de cea cu care suntem noi obișnuiți. Pentru a urmări, în cadrul dezvoltării lumii grecești timpurii, procesul care duce la apariția gândirii europene, trebuie să înțelegem în chip radical ce înseamnă „ascensiunea“ gândirii la greci: aceștia nu numai că au cucerit noi domenii (cum ar fi știința și filozofia) cu ajutorul unei gândiri care existase deja, extinzând astfel vechile metode (cum ar fi un mod de a proceda logic), ci, mai mult, au fost primii care au creat ceea ce numim noi azi „gândire“. Au descoperit spiritul uman ca pe un spirit activ, căutător, cercetător. Or, la baza acestui fapt stă o nouă concepție a omului despre sine însuși. Acest proces, descoperirea spiritului, poate fi observat în istoria poeziei și a filozofiei grecești de la Homer încoace; poemele epice, poezia lirică, tragedia, încercările de a înțelege în mod rațional natura și esența omului sunt etape ale acestui drum.
Atena începe să vorbească: „Vin din cer să potolesc a ta mânie, de te vei lăsa convins (ei ke pitheai)“. Ce nobilă amabilitate zace în aceste trei scurte cuvinte! Un astfel de discurs presupune forme sociale aristocratice: în mod politicos și cavaleresc, cineva își arată considerația față de celălalt și își ține în frâu propriile pretenții. Iată că o astfel de moralitate aristocratică guvernează și relațiile nemuritorilor cu muritorii. Zeul grec nu vine ca o furtună și o vreme rea pentru a vorbi tunător omului; iar omul nu se confruntă, îngrozit, cu propria-i slăbiciune atunci când dă ochii cu divinitatea. Dimpotrivă, Atena i se adresează aproape ca și cum ar vorbi cu cei de-o seamă cu ea: „Urmează-mă, dacă dorești“. Iar Ahile îi răspunde, liber și sigur: „Chiar dacă cineva e foarte mânios, tot mai bine este să-i urmeze pe zei“. La Homer, de fiecare dată când zeul îi apare unui om, nu-l strivește, făcându-l una cu pământul; dimpotrivă, când zeul i se alătură unui om, îl înalță și îl face liber, puternic, curajos și sigur de sine.” (Bruno Snell)
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota