Copacul

Opera lui Sorin Titel este asemenea celei bacoviene, simplă și complexă, la îndemână și plină de un rafinament care scapă oricărui avânt analitic doar ambițios. La fel ca în cazul poetului care și-a spus sieși și posterității că, iată, veacul l-a făcut atât de cult încât privește peste semeni și aici, cu toată cultura mare a lui Sorin Titel, un ceva de nepovestit (doar) cu uneltele obștești ale hermeneuticii, ni se impune. 

   I-aș spune acestui ceva: drum către a-culturalitate; nu știu dacă acesta este numele exact a ceea ce intenționez să pun în evidență în paginile care urmează. A-culturalismul prozei titeliene (ca „achiziție” ultimă și neașteptată a unui scriitor înfometat de cultură) este unul dintre marile paradoxuri ale literaturii noastre moderne. Modul în care a-culturația i s-a impus trebuie scrutat din unghiul îngust și dificil al raportării la imaginarul creator, la destinul acestuia, așa cum ni se arată în devenirea scrisului său prin dezvăluiri succesive și mereu reluate ale resorturilor vieții. Ce și cum anume este viața, cum se întâmplă toate  de-a lungul ei, care este acel ceva care îi împrumută semnificații adânci, pe lângă care trecem orbi în viața de zi cu zi pentru că este nesemnificativ, toate aceste întrebări-teme-obsesive sunt prezente încă din vremea volumului de debut intitulat Copacul.

   Așadar, redutabilul paradox pe care s-a priceput Sorin Titel să-l aducă în literatura română s-a ivit din convingerea  sa,  treptat  dobândită, că „marele” și „definitivul” sens al vieții se ascunde în aparențele ei nesemnificative; această convingere l-a împins încet spre treptata  a-culturalizare a prozei, așa cum se manifestă aceasta în vastul ciclu românesc care începe cu romanul Țara îndepărtată și sfârșește cu tulburătorul poem epic Femeie, iată Fiul Tău.

                                                                                                          Daniel VIGHI