Caverne de tăcere

„Chiar dacă trupul meu se afla în puşcărie şi era torturat, sufletul meu era liber şi înflorit. Gardienii mi-au luat totul, dar nu mi-au putut răpi conştiinţa, nici credinţa.
Chiar şi atunci când nu aveam nimic, absolut fiecare deţineam cheia către conştiinţa noastră, cheia castelului personal. În semn de respect pentru asta, fiecare din noi se gândea că, deşi cei mai mulţi nu aveam pe pământ un castel, nici măcar o casă, eram, fiecare din noi, mai bogaţi decât un rege ori o regină.”

„Ingeniozitatea acestui spirit comba­tant nu cunoaşte limite. Confiscându‑i‑se creionul şi hârtia, reuşeşte să salveze de la percheziţie o lamă de ras cu care taie din scaunul său cu rotile o bucăţică de lemn pe care o ascute. Făcându‑şi o tăietură în deget şi storcând picături de sânge, obţine astfel peniţă şi cerneală. Poemul se naşte dintr‑o hemografie a suferinţei, izvorât din propriul trup, învingând încă o dată un sistem incoerent care nu a reuşit să reducă individul la tăcere.”