Ulița copilăriei

Negrul cernelii exprima, în felul ei, mâhnirea gândului meu când, fără să vreau, evoc un trecut care nu este numai al lui. Căci pe acea uliţă ce apare în amintirile lui, atât de însorită și de primăvăratică, în viziunea mea de astăzi, parcă e toamnă târzie, plouă și cade lapoviţă. Mi se pare că natura însăși, cu pământ și cer, s-a pus să îngroape ceva și nu izbutește. Căci peste tot ce a fost și nu mai este astăzi din acea uliţă au rămas aceste pagini, mai trainice decât lucrurile ce ni se par netrecătoare decât natura ce ni se pare eternă.

Minunea fără de seamăn a scrisului poate realiza, iată, miracolul trecerii unei uliţi „umilă și neștiută”, de acum 50–60 de ani, în sufletul copiilor și adolescenţilor de astăzi cu toată prospeţimea și viaţa ei, cu simțămintele care o înviorau odinioară.

Fiecare om și-a avut în copilărie uliţa lui sau drumul lui de ţară care duce în Țărână. Căci aceasta ne-a fost tuturor primul univers mai larg, după cel încercuit al odăiţei noastre, după geamul cu magie de televizor, prin care am privit zile întregi afară o lume întreagă, spre care aspirăm și care ni se părea inaccesibilă, ca o lume de basm...