Cântecele unui Derbedeu

Mulți dintre artiștii înșirați mai sus și care îmi sunt idoli nu au trăit în epocă "selfie" și totuși "fotografiile" simțirii lor, chiar dacă prea sepia pentru unele gusturi, sunt încă foarte clare, pline de patimă, de disperare, de iubire, de revoltă, de suferința, de inteligență, de melancolie, de filosofie, de înălțime dar peste toate rămân frumoase din mereu în mereu. Tehnologia lor nu era iPhonul și cameră cu "n"-spe mii de pixeli ci călimară cu cerneală și chitară de lemn. Fundalul nu le era asigurat de nicio atracție turistică mediatizată ci de foaia albă de hârtie. Avantajul e clar de partea internetului și al aplicațiilor pentru orice, al butoanelor pentru tot, al vacantelor exotice, al mașinii 4x4, al dietelor vegane, al terapiei psihologice, al orelor de yoga și tot așa, avantajul e clar de partea noastră, a celor de azi. Se cuvine așadar o întrebare retorică: Atunci cum de nici eu, omul modern, exact că și Eminescu, nu credeam să-nvat a muri vreodată? Cum de și eu, homo ultra-tehnologicus, mă trezesc adeseori implorând nepăsarea să-mi redea liniștea?
Va invit așadar cu drag, împreună cu versurile și cântecele mele, într-o călătorie interioară care, deși personală, sunt convins că mulți se vor recunoaște în ea.
Suntem diferiți caracterologic, mental, emoțional, spiritual, interpretăm diferit viață dar drumul e mereu același. În călătoria de la naștere la moarte toți iubim și înșelăm, toți sperăm și trădam, toți construim și dărâmăm, toți suntem oameni.
Cu speranța că va pot aduce un zâmbet și o lacrimă prin cântecele mele va doresc tuturor să fiți iubiți dar mai ales să aveți sufletul ușor.


Ovidiu Niculescu