Bunul nostru rege: Ferdinand

În noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, înainte de a trece la cele veşnice, ultimele cuvinte ale regelui Ferdinand I al României au fost: „Mă simt obosit… obosit… obosit”. Fusese cu adevărat obositoare domnia lui? O domnie deloc lungă, din septembrie 1914 până în iulie 1927. Doar  13 ani. Puţin faţă de domnia lui Carol I, ce durase 47 de ani. Dar..., non multum sed multa. Pentru că, deşi scurtă, domnia lui a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri. O domnie care a trecut printr-un război european şi mondial, cu toate transformările aduse în plan regional. Europa imperiilor anului 1914 devine, în 1918, Europa statelor naţionale. România Mică din 1914 devine, în 1918, România Mare. Unde este locul lui Ferdinand I în toată această operă de transformare? Aceasta e întrebarea la care noua noastră carte încearcă să răspundă. Ceea ce propunem nu este doar un gest de politețe al istoricului de dincolo de timp (adică este foarte firesc să scriem și povestea soțului după ce am scris povestea soției). Ceea ce ne-a interesat a fost să observăm cum, coborând parcă din istoria noastră mai veche și din mândria prusacă, Ferdinand al României, produs al istoriei și totodată victimă a ei, exprimă cum nu se poate mai limpede un proces de asimilare. În cazul de față, asimilarea personajului principal de către mediul peste care i-a fost dat să domnească. Linia dinastică construită de Carol I a fost așezată de Ferdinand I pe tronul împlinirii naționale.