Dialoguri în oglindă

Orice carte de interviuri ne furnizează, în filigran, portretul celui care întreabă, cu... întrebările, curiozităţile preocupările, aspiraţiile lui, sau dimpotrivă absenţa tuturor acestora. Chiar presupunând că toată lumea e dotată pentru acest gen jurnalistic, este evident că unii sunt mai ales curioşi şi alţii mai ales comunicativi; unii ştiu totul, şi despre temă, şi despre interlocutor, iar acestuia nu-i rămâne decât să profite de atâta ştiinţă sau să se apere cum poate de ea; alţii, deşi chiar ştiu, îl incită pe interlocutor să povestească fermecător şi să se dezvăluie, printr-o simplă exclamare sau semn aprobator din cap; unii sunt indiscreţi şi capabili să tabloizeze şi când vorbesc despre Critica raţiunii pure, alţii, dimpotrivă, pot face şi din Adriana Bahmuţan o interlocutoare discretă şi cuviincioasă. Unii sunt agresivi şi încruntaţi ca nişte procurori, alţii doar incitanţi şi, totuşi, infinit mai eficienţi ca primii. În fine, categoria cea mai rară în ziua de azi sunt oamenii cultivaţi, care par să practice genul ca pe un fel de violon d \'Ingres, cu aplicaţia şi strădania veşnicului îndrăgostit care e diletantul.

„Dintr-o subspecie aparte, chiar şi a acestei categorii, face parte Ciprian Măceşaru, poet, şi totodată deosebit de avizat şi competent consumator de literatură şi muzică. El lasă impresia că-şi alege interlocutorii dintr-un interes al lui anume, nu fiindcă toată lumea vrea de la ei interviuri, nu fiindcă sunt „pe val“, sau „la modă“, sau aducători de tiraj şi rating, ci fiindcă el, Ciprian Măceşaru simte faţă de fiecare o afinitate anume şi vrea cu febrilitate să şi-o verifice. Discuţia care începe devine astfel pasionantă ca o întâlnire esenţială, la care noi, cititorii, avem privilegiul să asistăm, participând la aventura celui care, deşi discret, retras în penumbră, cum se cade să fie, ni se dezvăluie precis conturat în toată nevoia sa de comunicare, de clarificare esenţială, de adevărată construcţie de sine.”