Părintele Ioan Iovan

Părintele Ioan Iovan – Un crin al iubirii de Hristos este un volum dedicat unuia dintre cei mai reprezentativi duhovnici ai secolului XX. Preot euharistic, mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste și păstor al iertării, Părintele Ioan a lăsat o moștenire spirituală care continuă să rodească în sufletele celor care l-au cunoscut și în Biserica de astăzi.

Cartea reunește mărturii, amintiri și reflecții semnate de preoți, monahi, profesori, intelectuali și credincioși care l-au avut aproape, i-au ascultat predica sau i-au simțit puterea rugăciunii. Din această diversitate de voci se conturează un portret colectiv, viu și emoționant, în care transpar atât forța duhovnicească a Părintelui Ioan Iovan, cât și delicatețea unui suflet însetat de frumusețea lui Dumnezeu.

Volumul oferă o privire cuprinzătoare asupra felului în care Părintele a marcat destine, a întărit comunități și a arătat calea către Hristos printr-o trăire intens euharistică. În paginile sale, cititorul descoperă mărturisiri pline de emoție, reflecții teologice și literare, dar și amintiri simple și autentice, toate unite de recunoștința față de un om al lui Dumnezeu.

Lucrarea se încheie cu Memoriul adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1953), un document de mare valoare istorică și spirituală, care dezvăluie curajul, demnitatea și fidelitatea Părintelui Ioan față de Biserică și credință.

„Nimeni nu a plecat de la dânsul fără o vorbă‑toiag sau vreun cuvânt de mângâiere, oricine ar fi fost și oricât ar fi fost de încărcat. Spre exemplificare, să luăm câteva petale desprinse din lujerul Părintelui Ioan: „Taina libertății este să nu‑ți fie frică de moarte”, sau „Creștinismul este religia lui «a fi»”, ori „Nu‑ți fie teamă de spovedanie, fiindcă suntem o ștafetă transcendentală a păcatului răscumpărat”. Unui tânăr istoric doritor să știe cât poate îndura omul după gratii, i‑a mărturisit: „Am fost pus în situația de a alege între conștiință și compromis. Slavă Domnului, nu am cedat, deși durerea are mereu dreptate. Decât să bat palma cu diavolul, mai degrabă aș fi spus ca doamna Roland în fața eșafodului: «Libertate, câte crime se comit în numele tău… Iată încă una aici». Dar, până la urmă, nu a mai fost nevoie”. Apoi a continuat, spunând: „Pentru mine, credința a fost firul Ariadnei care m‑a ajutat să ies întreg la minte (chiar dacă împuținat la trup) din tenebrele comuniste. Datorită ei, închisoarea s‑a transfigurat, iar celula a devenit turn de fildeș creștinesc. Știam că este posibil încă de la Apostolul Pavel, care ne‑a trimis de acolo una dintre epistole”. În alt caz, unuia care se plângea de relația matrimonială, i‑a spus aspru, fără echivoc: „Cu cine vrei să trăiești alături, cu o regină sau cu o sclavă? Dacă vrei să ai o regină de soție, atunci poartă‑te cu ea de parcă ar aparține unei familii nobiliare”. Unei doamne, care ezita să‑și dezvăluie sentimentele, i‑a dăruit o scânteie desprinsă din Pateric: „Te întrebi cum poți iubi o persoană pe care n‑o cunoști? Dar cum o poți cunoaște dacă n‑o iubești?”

De unde vine această profunzime în a desluși splendori în cele mai ascunse tainițe interioare? Cei care l‑au cunoscut în anii tinereții spun că micul Silviu Iovan cotrobăia încă de la o vârstă foarte fragedă prin cămările sufletului. Fiu de preot fiind, n‑a fost convertit brusc, la maturitate, asemenea Sfântului Augustin, ori a lui Pascal, Tertulian sau Papini, ci a primit credința încă din pruncie, ca pe gândul bun de dimineață care descătușează zorile. Iar sămânța – glastră la fereastră – a rodit, zămislind de‑a lungul timpului epifanii, lacrimi mântuitoare, rugi în pârg, foc haric, împlinire euharistică, bucuria de a împărtăși taina potirului și o vibrație autentică a corzii mistice, greu de întâlnit. (Călin Pintea)