Liviu Maior s-a născut pe 2 octombrie 1940, în Beclean, județul Bistrița-Năsăud. A devenit doctor în istorie (1974) al Universității Babeș-Bolyai, iar din anul 1990, a fost profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul aceleiași universități. A reînființat Centrul pentru Studii Transilvane (care a funcționat, inițial, în perioada 1942-1948), al cărui director a și devenit în 1991, organizând activitatea acestei instituții științifice după principii moderne. În 1996, s-a transferat, prin concurs, la Facultatea de Istorie a Universității din București. Între 1992 și 1996, a fost ministrul Educației și a exercitat funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO. În 1994, a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, precum și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între anii 1996 și 2003, a fost ales senator în Parlamentul României, pentru ca, între 2003 și 2005, să servească drept ambasador plenipotențiar în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale, din cadrul Comitetului Internațional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare și specializare în țări precum Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, a acordat o atenție deosebită mișcării pentru emancipare națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicând o serie de cărți fundamentale despre Revoluția de la 1848, crearea Partidului Național Român din Transilvania, organizarea și ideologia acestuia, relațiile dintre români și habsburgi etc. I-au fost acordate numeroase distincții academice pentru activitatea de cercetare științifică, inclusiv „Meritul Academic” și Premiul Academiei Române. A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș (2007), „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) și „Andrei Șaguna” din Constanța (2011).
A publicat: Corespondența lui Ioan Rațiu cu George Barițiu: 1861-1892 (în colaborare cu Keith Hitchins), 1970; Avram Iancu (scrisori), 1972; Mișcarea națională românească din Transilvania: 1900‑1914, 1986; Alexandru Vaida Voevod între Belvedere și Versailles (însemnări, memorii, scrisori), 1993; 1848‑1849: români și unguri în revoluție, 1998; Românii în armata habsburgică: soldați și ofițeri uitați, 2004; Habsburgi și români: de la loialitatea dinastică la identitate națională, 2006; Alexandru Vaida Voevod. Putere și defăimare, 2010; Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război. 1914-1916, 2016; Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod, 2018. A colaborat la mai multe volume colective, printre care: Istoria Transilvaniei, coordonatori: Ioan‑Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, 2003‑2008 și tratatul de Istoria Românilor al Academiei Române, vol. VII, tom I, coordonator: Dan Berindei, 2003; vol. VII, tom II, coordonator: Gheorghe Platon, 2003.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota