Undeva, într-o ţară îndepărtată, sub soarele arzător al unui nou continent - mai departe de Haiti - dincolo de locul unde s-a născut o stea, în disperarea cea mai absolută, pe malul unor plaje, unde seara se plimbă cinismul, sentimentul de stagnare...locuri în care ţi-e frică că ai putea să îmbătrâneşti fără să-ţi dai seama, ai putea să te obişnuieşti, până la urmă sunt şi palmieri, ţi-ai dori să fii mai misogin dar parcă nu e nici o direcţie în asta. Dacă toate astea s-ar fi întâmplat de fapt la Brăila, ar fi fost poate mai mult soare, dar ar fi fost degeaba. Locurile pe care le ştii şi pe care ţi le prezinţi aşa cum sunt, nu sunt în nici un caz repere, deşi e bine să ai repere şi semne de carte peste tot, cine ştie: poate chiar nu există timp, nici liber arbitru, nici semne, nici coincidenţe, nici telepatie, nici măcar o cafea şi un sfert de oră sau un ceas de aur la sfârşit. E bine să ştii ce pierzi. 

Îmi trezesc amintiri plăcute şi naufragiile, setea îngrozitoare, febra care te cuprinde după câteva zile fără provizii, pierdut în larg printre valuri care arată toate la fel; şi emoţiile care te cuprind la găsirea cadavrului şi nu numai pe tine, observi cu încântare reacţiile celor din jur, unii oripilaţi, alţii fascinaţi...şi felul în care e mutilat corpul, Dumnezeule, numai un animal ar putea lăsa asemenea urme. Dar cel mai şi cel mai mult îmi place să-mi păstrez calmul, pentru că e ok, e doar un vis, am luat un halucinogen puternic că să treacă mai repede călătoria interstelară. 

Bâjbâind pe coridoare îmi dau seama că poate a fost o idee proastă, dar criotubul era stricat, la televizor era Premier League, şi nu aveam decât mâncare pentru pisici...