Vin râmele

„Că de actuală, e actuală rău, deși acțiunea se petrece între 1945 și 1965, pe vremea comunismului sovietic și rudimentar. Se pare că râmele vin la noi ori de câte ori ceva merge prost.” (MIHAI TATULICI)

* * *

După 40 de ani

„Am scris aceste nuvele în zece ani, între 1971 și 1981. Vreo patru ani au stat la Editura Cartea Românească, dar nu s-au putut publica. În 1993 mi le-a tipărit Max Bănuș, în 100.000 de exemplare. S-au vândut toate pentru că eram autorul emisiunii Veniți cu noi pe programul doi.
Nuvelele recompun copilăria mea în Bucovina, primii ani ca ziarist de presă scrisă și apoi ca realizator de emisiuni la televiziune.
Eram tânăr și credeam că lumea e a mea. Între timp, lumea mea e la apus, și o alta se naște. Locul imaginării și al fanteziei a fost luat de tehnologie, oamenii citesc tot mai puțin pentru că alte îndeletniciri le ocupă mai tot timpul.
Recitind ce am scris de la 30 la 40 de ani, am senzația că lumea mea de atunci e mult mai frumoasă. Cu siguranță, mă înșel. Dar vă propun, prin această reeditare, să încercați și voi. Nu de alta, dar nu există viitor care să nu fie influențat de trecut.”
                              MIHAI TATULICI
                              3 iulie 2021, la 73 de ani

* * *

„— Vin râmele!
Ca la o comandă, am ieșit cu toții pe culoar. Și am încremenit. Prin ușile deschise ale claselor, pe toată suprafața mozaicului, zeci, sute de râme, mai mici, mai roșii, mai lungi și mai groase, negre, se târau încet spre cancelaria noastră. Scârba ne-a paralizat orice inițiativă, și, până am găsit femeia de serviciu, care dormea sub scara de la etajul I, până am făcut rost de mături, râmele – marea majoritate – au apucat să intre în cancelarie. Nu știu ce le-a atras: mirosul de cafea, fumul de țigară, răcoarea din această parte a clădirii, nu știu. Nici măcar nu-mi trece prin cap altă explicație decât atracția lor magnetică pentru cadrele didactice, atracție care, iată, se confirmă. Chiar dacă o să spuneți că sunt nebun, eu rămân la această judecată.
N-a mai întrebat nimeni cum au apărut râmele pe lista de pe tablă. La 12 a venit camionul și a încărcat tot ce trebuia încărcat. Școala noastră a ieșit prima pe sector la această acțiune. Felicitările primarului au venit prea târziu pentru Eusebio: contrar oricărui diagnostic, a murit în spital, exact la ora la care râmele năvăleau în cancelaria noastră. Eu sunt acum director educativ. Și din ziua aceea, ori de câte ori intru în cancelarie, aud strigătul elevului de serviciu, un puști dintr-a VIII-a:
— Vin râmele!” (MIHAI TATULICI)