Scara (AB4)

Pe lângă sat trecea Zabrauţul, un pârăiaş ce pe atunci ieşise din matcă şi am văzut ceva în timp ce coboram io dealul pe ulicioara ce ducea la rampă. O consăteancă, să nu fi avut mai mult de 15 ani, era regulată de un sergent în apropierea râului. Hainele îi erau rupte, aruncate pe jos şi săraca încerca să îşi acopere cu ce apuca sânii. Dar nu avea decât mâinile pline de noroi pe care le tot trecea pe piele. Voia să scape, să se arunce în apă, să moară acolo. Cum dracu’ să ajungă acasă plină de sânge? Oricum tac-so urma s-o calce în picioare. Cine să o mai ia de nevastă? Dar nu, sergentul o trăgea de păr şi o futea în cur, pardon de expresie, cu mişcări isterice, parcă era posedat. Ascultă-mă ce-ţi spun, avea perechea de pantaloni kaki lăsaţi în vine, mânjiţi cu nămolul proaspăt şi din când în când îşi trăgea bocancul din pământ. Apoi îl lăsa în acelaşi loc, în aceeaşi gropă. Ploua mizerabil şi valurile erau ca muştarul ăla de lângă chiuveta ta. Şi aşa o futea fără vreun pic de respect, îi împingea bucile cu o frenezie nebună şi continua să o tragă de păr ca pe o iapă ce nu asculta comenzile. Nu renunţa! Nu renunţa nici la cascheta de pe cap, nici la mănuşile de piele, nici la căcatul ăla de băţ negru cu care mărşăluia turma. Ţin minte când a ridicat capul spre cer, ţinându-şi chipiul să nu alunece şi a răcnit ca o fiară abia scoasă din cuşcă. I-am văzut mâna strângând cu putere fesele fetii şi dintr-o dată, cum era cu spatele la mine, a luat-o de gât şi a trântit-o în mocirlă. Mă, tre să înţelegi că pământul se făcuse ciorbă şi îţi acoperea cizmele până la genunchi. A luat-o, a trântit-o şi cu greutate a ridicat bocancii. Am auzit o trosnitură şi un sunet ce se înfunda într-un bolborosit. Nu puteam să îmi iau ochii de la figura sergentului, văzută aşa pe jumătate, care zâmbea şi continua să îi lovească ţeasta cu o plăcere drăcească. După ce i-a obosit piciorul şi-a deschis pantalonii, şi-a scos mădularul şi s-a pişat pe faţa ei, în timp ce şiroaiele de sânge se amestecau cu pământul înmuiat. Nu se mai distingea ceva. Niciun sunet, niciun răcnet, nimic, doar o bolboroseală. Şi nu puteam să îmi mut privirea, nu puteam. Parcă dracu’ mă înfipse în pământ şi mă punea să mă uit la spectacolul lui. L-am văzut scuturându-şi-o şi aranjând-o cu delicateţe în pantaloni. Şi-a şters fruntea cu batista şi de la brâu a scos pistolul nemţesc cu patul lat. Nu apucasem să clipesc când bubuitura a răsunat în vale ca un tunet, auzit până hăt departe de ecoul râpelor. Sângele îi ţâşnise din ţeastă pe tunica comandantului, ca un şuvoi. Mă, atâta ceream, măcar o moarte dreaptă, după toate înjosirile la care fusese supusă, dar neamţul i-a mai şi slobozit câteva cuvinte în limba lui de căcat. A lăsat-o acolo, s-a uitat în jur după vreo privire care să-l fi luat la ochi, a zâmbit satisfăcut şi şi-a căutat cazarma. A plecat fluierând, fără să-i pese. De atunci imaginea nu îmi dă pace, mă pun noaptea în pat şi tresar, mă trezesc cu cămeşa fleaşcă şi îmi amintesc de hotărârea mea, dacă a fost corectă, dacă trebuia să alerg în sat să dau de veste sau să îl urmăresc până la o cotitură şi să-l omor. Am rămas stană de piatră, înfipt şi eu în noroi, cu ochii la trupul batjocorit, regulat, scuipat şi împuşcat. Nu gândeam limpede, imaginea era prea puternică. Ceva îmi spunea să nu mă bag că nu voi scapa viu, nici eu şi nici familia. Aşa că am plecat cu o valiză maro în mâini şi o pălărie pe cap.