Răul. Jurnal, 2016-2020

Român fiind, Radu Vancu are «şapte vieţi în pieptu-i de aramă». Aşa şi nu altfel i se explică frenezia debordantă a zilei şi a clipei. Al doilea volum din Jurnalul lui este, fără să mă tem de cuvânt, hipnotic. Şi ai impresia, citind, că Radu Vancu tocmai a câştigat un pariu cu supranaturalul. E mereu febril, ocupat şi preocupat. Nu mai are mult până să cocheteze cu ubicuitatea. În geografia lui afectivă atrag atenţia două capitale: VancuVer şi (San) Sebastian. Lângă ele, pe aceeaşi hartă, găseşti faruri şi călăuze prin teritoriile prieteniei, ale rezistenţei la ticăloşie, ale admiraţiei şi – rar – ale deznădejdii. Aproape că te cuprinde invidia urmărind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase şi unde respiraţia lecturii e accelerată de la un rând la altul. Viaţa lui Radu Vancu, aşa cum e povestită aici, are o încărcare formidabilă.

„Am tot ezitat dacă să încep acest al doilea jurnal, după încheierea primului; nu voiam să repet pur și simplu ce am spus deja în primul, să îngrămădesc aici alte biografeme & superstiții & gesticulații. Voiam să se schimbe ceva esențial în tonul lui, în ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le înregistrează. Și azi-dimineață, în vreme ce veneam spre gară prin zorii foarte răcoroși, simțind cum îmi îngheață umerii sub cămașa prea subțire, am înțeles deodată ce s-a schimbat în jurnalul ăsta: pur și simplu mi-a dispărut corpul din el... E, dacă am dreptate în impresia asta, un jurnal fără corp. Și mă întreb dacă e bine sau rău că-i așa – și dacă poate exista așa ceva – sau dacă nu cumva e un obiect imposibil, un cuțit fără mâner căruia-i lipsește lama, cu vorba lui Lichtenberg.” - Radu Vancu