O lume din evantaie, pe care sa nu o împarți cu nimeni

„Poezia lui Moni Stănilă n-a fost niciodată una „directă”, cum a receptat-o critica, trimițînd mai ales la Colonia fabricii (volum care uza, ce-i drept, de o anumită brutalitate a reconstituirii documentare). Și este cu atît mai puțin în O lume din evantaie, unde ambiguitatea alegorică devine principala sursă de lirism.
Găsim aici un continuu joc între genuin și simbolic, între, altfel spus, percepția imediată, adeseori încărcată de senzualitate, și filtrul hermeneutic, în cheie discret evanghelică, dar cu sincretisme extrem de expresive. Lecturii i se oferă un ambitus maxim, de la literal la anagogic. Adică de la, să zicem, gușterul de lîngă magazie, terasa acoperită, un milkshake sau aprinderea unei țigări la... Dumnezeu. Gesturile simple capătă acel tiv hieratic care preschimbă un oarecare scenariu vilegiaturistic (vacanța într-o insulă, topos conotînd însă, prin definiție, refugiul, regressus-ul inițiatic, athanorul interior) în ritual misterios, cu elemente de magie populară și cronologie incertă, glisînd de la nupțial la funerar și eshatologic. Se creează astfel o atmosferă arhaică și, totodată, hristică, în sensul pantemporal al creștinismului de care vorbește, de pildă, Simone Weil.
Lumea din evantaie a lui Moni Stănilă, pe cît de iluzorie, pe atît de reală - oricum, una prin care încă adie duhul – reprezintă reversul cotidianului denaturat. Și un refugiu spre „linkurile din măr”, așadar spre Paradis și spre o nouă tentație.”
Ovidiu NIMIGEAN