O cronică violetă. Poli Timișoara, între pasiune și identitate

Aveţi în mână cartea unui Romeo onest şi talentat. Julieta lui se numeşte Poli Timişoara, pe care nu numai că o iubeşte, dar o şi caută. 
Printre rebusuri birocratice, printre druckeri şi porumbei, printre năluci îmbrăcate în violet, printre eroi de-o zi şi escroci de-un deceniu, dar mai ales printre amintiri. Ştefan Cârpanu scrie la temperatura suporterului pasionat şi exigent, ceea ce nu e atât de simplu cum s-ar putea crede. Fiindcă Poli e o alcătuire care inspiră şi consumă, care înalţă şi prăbuşeşte, care entuziasmează şi deprimă. O zână cu zile proaste sau o maşteră
cu clipe de mărinimie. O tirană care te supune şi-ţi ascultă pulsul cu cizma pe ceafă. O mireasă costumată mereu în culoarea nobleţei, chiar când tivul e deşirat şi gulerul începe să se rărească. Politehnica lui Ştefan Cârpanu se plimbă întruna pe graniţa dintre vis şi coşmar, parcă pentru a vedea cine o însoţeşte până la capăt şi cine se lasă păgubaş. Citiţi paginile strânse între copertele acestea şi deprindeţi sau redeprindeţi cele două lecţii ale suporterului netrucat: identitatea şi apartenenţa. Dincolo de măsluiri, înfieri discutabile sau coţcării politice. Dincolo de o înfrângere nedreaptă sau o mârşăvie de arbitraj. Dincolo de toate şi de tot.

Radu Paraschivescu