Jurnalul din anul Nobelului

José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 în Azinhaga (Ribatejo), într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminînd cu decernarea Premiului Nobel pentru literatură (1998). După debutul din 1947 cu un roman ulterior renegat de scriitor, urmat de o tăcere de aproape două decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977 cu Manual de pictură şi caligrafie. Celebritatea internaţională o dobîndeşte cu Memorialul mînăstirii (1982), care, alături de Anul morţii lui Ricardo Reis (1984) şi Istoria asediului Lisabonei (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordînd o atenţie specială „originii şi identităţii portugheze”. În 1991 publică Evanghelia după Isus Cristos, cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Isus.

O cotitură în universul tematic romanesc al lui José Saramago o constituie seria de ficţiuni ucronice şi alegorice începută cu Pluta de piatră (1986) şi continuată de Eseu despre orbire (1995), Toate numele (1997), Peştera (2000), Omul duplicat (2002), Eseu despre luciditate (2004) şi Intermitenţele morţii (2005). José Saramago şi-a petrecut ultimii ani în Lanzarote, Insulele Canare, continuînd să scrie şi să publice. S-a stins din viaţă în iunie 2010.