Ipostaze ale morții în tragedia greacă

„Temeritatea pe care o surprinde autoarea la o seamă dintre personajele sale merită să-i fie atribuită, în egală măsură, ei înseși: fiindcă nu doar tema în sine, ci și universul teoretic ce o susține revendică mult curaj. Îndrăzneață, autoarea evită ușorul, asaltând, indiciu de clasicist autentic, permanent greul. Calitatea înaltă a abordărilor teoretico-analitice, laolaltă cu suplețea stilistică sunt însemnele certe ale cărții, construită pe fundamentele unei teze doctorale de excepție, susținută în 2018. Creație, teorie, metateorie se găsesc permanent întrețesute în structura acesteia, constituind în sine un veritabil „discurs mixt”.”

Valy Ceia

„Speranța era văzută de greci ca un rău, amestecată cu relele în cutia Pandorei (așa apare în Teogonia lui Hesiod, având un statut îndoielnic și la Pindar). Prometeu este aici, în ce privește speranța, un creștin avant la lettre. Așa cum Prometeu îl plasează cel dintâi pe om în orizontul dătător de sens al morții, prefigurând așteptarea parousiei despre care vorbește Apostolul Pavel și care, la rândul ei, va fi transformată în concept de Heidegger, tot astfel Speranța așa cum o înțelegem astăzi, ca stare privilegiată, ca virtute, ca dar al divinității, pe care le-o aduce oamenilor abia Isus, a fost – în mit – dăruită pentru prima oară omenirii, deși „oarbă”, de către Prometeu, a cărui milă și dragoste de oameni i-au adus chinuri groaznice. Poate că sub aceste aspecte, și păstrând proporțiile, mitul grec a presimțit religia creștină, care a fost apoi valorificată filosofic.”

Sorana-Cristina Man