Intimitate

„Ajung să citesc, dintr-o pură întîmplare, un volum de poeme care m-au impresionat în chip deosebit. De mulţi ani nu mai apuc să citesc şi proză românească. Nu spun de ce. Dar pentru poezie îmi fac întotdeauna timp. Am un dulap mare care adună mereu noi cărţi. Şi nu am ce regreta. Aşa am descoperit poemele foarte frumoase, amărui-sentimentale (dacă gustul poeziei ar fi un criteriu de evaluare pentru valoare, nu?) ale Teodorei Coman. După ce mai an dădeam peste cartea Alcool a lui Ion Mureşan şi peste fulguraţiile tensionate ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Iar acum vine de la Bistriţa volumul Intimitate al Poetei (aşa, cu majusculă) Angela Marinescu. O mare poetă a literaturii române – poate cea mai mare all time –, care ridică ştacheta confesiunii şi liricii dramatice la noi cote. Emoţionale. Etice. Afective. Existenţiale. Ruseşti. Să le zicem. Strigătul lui Munch şi Howl al lui Ginsberg deopotrivă. Confesiune totală, abruptă. Limbaj golit de culori. Ritm abia perceptibil al vieţii. Bisturiul taie în carne vie. Boala, solitudinea, singurătăţile, zidul, mizeriile lumii, frica, temerile, neliniştile de tot felul. Moartea dă tîrcoale. Fără fandoseli, fără iluzii, fără declaraţii retorice, fără experimente lingvistice. Ecorşeul existenţial adus sub ochii noştri. Nu găsim indicaţii în text ca să desluşim cînd au fost scrise aceste strigăte în deşert. Lamentaţii şi şoapte deopotrivă. Nu ştim dacă biochismismul poetic e legat de lumea de azi sau de aceea de mîine. Nu există mîine. Nici ieri. Doar un atroce prezent pe care poeta şi-l asumă, luînd asupra ei toate durerile lumii. Spaimele şi temerile noastre. Lipsa de speranţă şi moartea oricărei iluzii. Trăim? Da. Ei şi, trăiţi! Nu se poate suporta şi insuportabilul? Ba, da! Suportaţi!

Ce poţi să faci cînd nu poţi să faci nimic şi eşti obligat să faci ceva? Strigi. Urli. Cauţi eventual soluţii. Cînd nu mai sînt soluţii, scrii poezie. Nu te mai gîndeşti la burse, la traduceri, la vizite în cosmos sau în neant. La Premiul Nobel. Fum. Ardere. Cenuşă. Scrii. Negru pe negru. Poezia Angelei Marcovici – poeta revine la numele ei de fată printr-un gest de regresiune în timpul imemorial al propriei biografii (Cine sînt eu, care nu mai sînt? Sînt cea care acum voi fi din nou!) – îşi asumă ecografic destinul. Care abia mai pîlpîie. Se termină într-un punct. Volumul Intimitate al Angelei Marcovici (ca şi Portretul lui M., cartea lui Matei Călinescu) ridică literatura română la cote dramatice, nemaiatinse pînă acum. Nu ne rămîne decît să citim, din nou, poemele. Şi să tăcem. În semn de preţuire. Pentru o mare Poetă.” – Bedros Horasangian