Imersiv

Octavian Herța este scriitor, are talent, are stil. Stilul face diferența dintre un jurnalist și un scriitor. Înseamnă și stilistica unei existențe! Să zicem, după Mihai Zamfir, “că stilul este o modalitate recognoscibilă, în care un scriitor își tratează limba”.

Cartea asta este o păpușă rusească, în care fiecare poveste o conține pe următoarea, într-un perpetuu de-a v-ați ascunselea, în care căutarea este doar pretext pentru jocul în sine. Și, ca în orice matrioșka, există păpușa-mamă, povestea-far care trage după sine celelalte povești, nu doar însumându-le, ci și ordonându-le, justificându-le existența și călăuzind cititorul de-a lungul întregului roman.

„Imersiv” poate fi înțeles și ca o carte autobiografică (deși conține o multitudine de aspecte fictive, de la nume de personaje până la întâmplări care nu s-au petrecut niciodată, cel puțin nu în realitatea convențională), urmărind, pe mai multe paliere narative, povestea unei familii obișnuite din Piteștiul anilor ’80, în care autorul devine, rând pe rând, observator și personaj, dezvăluind și încifrând în același timp elementele care descompun și recompun propria-i existență, dar și pe cele ale mamei, tatălui, fratelui ori bunicilor.

Căsnicia nefericită a părinților, dramele individuale ale fiecăruia dintre ei, bunicii percepuți ca refugiu pentru mamă și copii, o poveste de dragoste dintre o fetiță cu gene lungi ca niște aripi de fluture nocturn și un băiat care se caută pe sine, regăsindu-se uneori în cărți, alteori în vise, o încercare eșuată de ieșire dintr-un labirint imposibil, prietenia ca eternă reîntoarcere, arheologia unei copilării recuperate din fragmente aparent disparate – toate acestea sunt articulații de mecanism  și totodată povești de sine stătătoare.

Aproape pe nesimțite, asemenea unui constrictor nevăzut, povestea-mamă se insinuează printre poveștile-fiice, le mângâie, acaparează și, ineluctabil, le devorează într-un joc dramatic, pe care nimeni nu-l câștigă.

Romanul are pagini de memorie afectivă și se structurează ca mimesis, având actanți existențele tatălui și a fiului, a fiului, a tatălui, a mamei… tulburător! Evenimentele care duc spre finalul romanului, o modalitate de opera aperta, sunt o arhitectură, o memorie de elemente pulsionale… Se întâlnesc epica naturii interioare cu natura exterioară, în alți termeni, natura naturata și natura naturans! Diegeza trezește un orizont de așteptare care persuadează, ca mysterum fascinans, cititorul, către un final al cărui stil este dat de viziunea pluvială, de imaginile dintr-o arhivă de filmologie (istoria deceniului 8), de stilistică a imaginii… Limbajul poetic instituie un dincolo, un dincolo de istorie, o atmosferă de origini, o eliberare de frică… Sunt, evident, topite bibliografii, un artifex, o sublimare de fluctuațiile iatrogeniei istorice… Un dialog cu zeii recesivi, o bucurie pentru totdeauna de a povesti, incantații din scandările zorilor, din fraza povestitorului fără nume, sinteză de apolinic și dionisiac. Romanul se citește figural și figurativ, ca o fascinație perpetuă, dincolo de plăcerea textului! Spre fructele coapte, brăzdat de oboseală și lumină, cu stil, departe, din nou, de artificii…

Ar fi apoi de discutat despre tipologia receptării personalității și scriiturii autorului. Are o receptare de viziune inedită din ceea ce înseamnă energia plastică a cuvintelor coagulante. Este citit, interpretat, instituind fenomenul holistic al taumaturgiei, niciodată cultivând tipologia proprietății, ci a imaginarului posesiunii, viața cotidiană prinzând irizări de diferență ontică.

Nu încercați să deosebiți fantasma de realitate, nici scriitorul nu o poate face până la capăt. Cartea asta nu este nici una, nici alta. Poate fi o ușă, dacă vreți să fie una. Poate fi un labirint în care intrările și ieșirile sunt mutate dintr-un loc în altul, în deplină libertate. Ori, poate fi un Nautilus rătăcit în ocean, prin ale cărui nesfârșite hublouri cititorul privește în măruntaiele unei lumi dispărute, într-o imersiune la finalul căreia nimic nu mai e la fel ca înainte.

(Prof. Dr. Ion Predescu, critic și istoric literar)