Glorie

Mormântul meu este o floare / cu rădăcinile în vânt, / dar trupul meu e un orgasm / cu lungi petale de foc sacru." Acest imaginar violent, amestec de baroc şi inocenţă, m-a lovit drept în plex din primul moment în care am citit versurile lui Matei Albastru în revista Poesis Internaţional (mulţumiri, de altfel, lui Claudiu Komartin pentru ideea bine-venită de a-l scoate din uitare). Atunci, prima întrebare din mintea mea a fost: cine este acest străin în lumea poeziei româneşti şi cum a putut supravieţui el printre vocile de la sfârşitul anilor ’60? Răspunsuri la această întrebare veţi găsi atât în prefaţa lucidă şi duioasă a fiului său, Alexandru Matei, cât şi în mărturiile încă îndrăgostite ale Angelei Marinescu. Cred că Matei Albastru a fost şi a rămas prin definiţie un străin, fie şi dacă citim acest cuvânt ca şi cum sensurile lui ar fi acelea de singur şi unic. Cu atât mai mult, este o ocazie rară să îl descoperiţi aici, în volumul Glorie şi în mijlocul familiei sale.