Furnicile uriașe

– Vino mai aproape! îmi zise el. Printr-un fel de fereastră în zid am zărit interiorul unei încăperi, un fel de acvariu uriaș, în care mișunau – nu-mi venea să-mi cred ochilor – furnici de mărimea unor câini. Văzându-mă așa tulburat, profesorul râse iar și mai enervant.

– Să trecem dincolo, zise el, făcându-mi ușor vânt printr-o ușă și m-am trezit pe un tobogan, alunecând în întuneric pe o pantă foarte înclinată. Amețisem, eram complet dezorientat și nu știu exact cum s-au petrecut faptele, cert este că în câteva minute mă aflam pe spatele unei furnici din acelea imense, ca un călăreț pe un cal nărăvaș. Eram pe un tăpșan înverzit, destul de plat, dar aflat la mare altitudine. Insecta de sub mine a început să se miște și am înțeles în acel moment ce simt concurenții la întrecerile de rodeo; aveam la mine o toporișcă din acele folosite de alpiniști și am utilizat-o pentru a face o spărtură, în chitina groasă a insectei, în care să-mi pot fixa mâinile; furnica păru să nu simtă nimic, așa cum ai face o injecție în spinarea unui elefant. Mă țineam bine, cu ambele mâini de acea fantă, și am constatat că insecta o luase în sus pe munte, până pe crestele cele mai înalte; peretele era aproape vertical și nu exista vehicul inventat de om care să poată să efectueze o asemenea escaladare; mi-era frică să mă uit în jos, doar o singură clipă mi-a scăpat privirea și m-am simțit ca și cum m-aș fi aflat pe aripa unui avion care zbura aproape de vârful stâncos al muntelui. (fragment)