scrum

„Să zic de poeziile Veronicăi că sunt frumoase – probabil nu face cinste până la capăt, dar zic, îmi asum. Sunt frumoase, da, se spun multe povești aici, când sobre, când solare, cu un contrast elegant, abia simțit în voce, se cântă, se chiuie, se văd pur și simplu lucruri stând în loc și nimicind totul în jur, cu luciditatea care lasă abil loc și pentru tremur. Și mai zic — știi cartea aia pe care-ți vine când și când s-o lași deoparte nu pentru că-i slabă/ plictisitoare/ bună de ars pasiv în ceva concediu mic, ci dimpotrivă, parcă-ți pune fizic, direct în coșul pieptului, senzații și gânduri și istorii tare limpezi ele, limpezi și tocmai de-aia mult sfâșietoare, și tu tot vrei să le primești, altă variantă pur și simplu nu e, atât de sincer și convingător curge totul? scrum e așa. Și parcă, exact atunci când trebuie, devine chiar mai mult.”

„O cunosc pe Veronica de când a început să scrie. La început era nesigură, apoi a crescut ca fiii cei mici din povești. Într-un an cât alții în zece. A știut în același timp să aștepte — deși a câștigat un concurs de debut, a preferat să nu publice atunci, pentru că nu se simțea pregătită. Bine a făcut, acum vedem în scrum un poet matur, care știe ce vrea și știe ce face. Veronica întoarce lumii înapoi poezia pe care a primit-o. Și întregește un tablou de familie frumos: cu tatăl fondator al celebrei trupe Trigon, mama — dansatoare în faimosul ansamblu Joc, sora — artistă plastică și cumnatul — poet. scrum e jazz, e rock and roll, e poezie.”