Salata de cuvinte

Recunoști un poet autentic și după faptul că, nemulțumit de sine, el simte nevoia să definească mereu și mereu statutul poeziei. Aceasta e provocarea pe care ne-o (și și-o) lansează Sandra Cibicenco în Salata de cuvinte. Ca să scurtez drumul cititorului spre carte voi spune că titlul nu are nimic a face cu bucătăria, ci cu psihiatria: salata de cuvinte e un concept sinonim cu fuga de idei, mai precis cu neputința de a-ți organiza gândurile și a-ți ordona cuvintele. Acolo unde comunicarea totală e vecină cu comunicarea imposibilă crede poeta că poate fi localizată marea poezie. În descendența lui Rimbaud cu a sa dereglare a simțurilor, Sandra Cibicenco ne propune, între real și delir, între joacă și încrâncenare, între normal și patologic, poezia ca delir indus. Greu pariu! Greu, dar în numele poeziei, autoarea îl câștigă.

Intim legată de registrele și intensitățile traumei, cu referințe constante din sfera patologicului, poezia Sandrei Cibicenco mizează pe stranietate și perplexitate, pe umor macabru și violență viscerală. Versul este spectral, orientat insistent într-o direcție haptică și aurală. Din aceste bucle ale dezintegrării scapără uneori delicioase ecouri prozodice îndepărtate, incipituri de baladă sau structuri simili-dramaturgice. Pregnantă, iarăși, este digestia poetică a diverselor materiale (toxice) și conștiința neliniștitoare a prezenței corpurilor străine. La confluența estetică a neo-expresionismului cu arta brută, Salata de cuvinte reușește să deturneze, pe nesimțite, momentul psihotic în iluminare, iar crizele tardo-moderne ale limbajului sunt integrate într-o remarcabilă poetică somatic-senzorială, extrem de personală.