Nimeni

Discursul lui Philip Schultz mă duce cu gîndul la maeștri moderniști precum Isaac Rosenberg sau Hart Crane. Un lucru pe care l-am admirat mereu la poezia sa este tandrețea absolut sfîșietoare, departe de un banal sentiment al milei, mai palpabilă ca niciodată în volumul Nimeni. E ca și cum durerea noastră colectivă îi apasă întreaga ființă.

Poemele lui Philip Schultz și-au cîștigat demult locul binemeritat în poezia americană. Mărcile sale stilistice sunt directețea emoțională, profundă, și diatribele inteligente țintite către dumnezeu, cititor și el însuși. Un poet american lipsit în întregime de afectare, o poezie de o forță feroce.

Cînd tînguitoare, cînd jubilantă, muzica acestor versuri dizolvă tot ce este între sine și firmament, subliniind abilitatea remarcabilă a lui Schultz de a empatiza cu cei ce îl înconjoară. Ca și în alte dăți, determinarea sa de a exulta în fața singurătății, a calamității, face din Nimeni o carte splendidă.