Federeii

Poemele orfeline ale lui Nicolae Avram sunt amintiri dintr-o copilărie feroce. Bizar e că rememorarea anilor de cumplită ucenicie din orfelinat e tincturată de o irepresibilă (şi în bună măsură masochistă) nostalgie – din când în când, mici epifanii fac ca fiinţele şi obiectele acelei vârste a răului să capete, sub strălucirea blândă a memoriei, irizaţii stranii şi chiar să devină luminoase (până şi sângele se coagulează pe faţa lui Damian roşcatul, «cel pe care băieţii îl puneau să sară / în cap de pe dulap / în balta ivită deodată în duşumea», în «cheaguri luminoase»). E limpede că ce ai sub ochi e descrierea unui imperiu al răului edificat de adolescenţi (şi detaliul că un anume Cămăraş e declarat «rege al muştelor» nu are cum să nu te ducă cu gândul la copiii malefici ai lui Golding), a căror cruzime pură aminteşte uneori de atrocităţile comise de trupele de soldaţi-copii din Somalia. Însă la fel de limpede e că descrierea aceasta, ilustrare a răului, e în acelaşi timp şi o apărare a lui. Unui personaj ajuns, după anii de orfelinat, şef al unei echipe de constructori la muntele Athos, un călugăr îi pune în braţe o icoană, îl priveşte în ochi şi îi spune: «Eşti diavolul. Te iubesc», după care dispare. Pentru Nicolae Avram, lumea aceea era diavolul, şi o iubeşte. Iar cartea de faţă, fireşte, e icoana acelei lumi.