Lampa cu căciulă (Top 10+)

"Scriu cînd apuc și cît mă ține cheful/inspirația/tensiunea pentru ceea ce-mi imaginez. Mă folosesc de ceea ce-mi notez în jurnalul/blogul meu (www.florinlazarescu.wordpress.com), dar, în mare, scriu în minte. Dacă e vorba de o povestire, este cumva mai simplu – în cîteva zile am deja structura. Întotdeauna am în cap o structură de poveste, niște personaje, întîmplări și scene creionate. În linii generale, știu de fiecare dată de unde plec și unde vreaus ă ajung, însă inventez, inovez foarte mult în momentul în care scriu." 

 "Am tot ezitat să public așa ceva, pe motiv de statistici: dacă romanul mai atrage atenția, poveștirile aproape că nu interesează pe nimeni. Pe scurt: nu se vînd, rămîn pe stoc și pe urmă îți pot bloca și șansa de a publica următorul roman. Prin decembrie 2008, după vreo doi ani de ezitare, am hotărît să renunț la statistici: pur și simplu să public o carte cinstită de povestiri, care să mă bucure și, eventual, să-i poată bucura și pe cei mulți-puțini care o vor deschide. Am început să-mi adun într-un fișier poveștirile scrise de-a lungul vremii și mi-au ieșit prea multe. Le-am recitit și mi-au rămas prea puține. Am scris în cîteva luni vreo cîteva noi – cele mai mari și care-mi plac cel mai mult –, iar acum cred că mi-a ieșit o carte rotundă, care să fie și adevărata. Nu despre copilărie, nu doar despre comunism, nu despre viață sărăcăcioasă de la țara (cum anticipez că vor sări mulți), ci despre bucuria de a fi viu, de a fantasmă, de a găsi o noimă aproape magică într-o realitate de regulă absurdă." 

 "Lampă cu căciulă confirmă un autor care a depășit de mult statutul de tînăr scriitor și care, orice-ar zice unii cîrcotași, e pe bună dreptate curtat de acele edituri străine." 

"Mă consider un povestaș. Și chiar îmi place să fiu privit astfel, atîta vreme cît termenul nu este văzut ca o incapacitate de a pune în pagină ceea ce se consideră, școlărește, că ar reprezenta marea și adevărata literatură. Adică polifonie, construcții epice pe sute de pagini, teme majore… mă rog, clișee însușite de către unii artificial, în liceu, din cărțile de sinteze și comentarii literare pentru bac, și ridicate la rang de virtiute – prost înțeleasă – imediat după terminarea Facultății de Litere. Știu să fac tot ceea ce îmi cere miza poveștii pe care mi-am propus să o spun. Ar fi stupid să mă apuc de descrieri de natură sau să pretînd că n-am ieșit un an din bibliotecă pentru a putea povești lumea văzută prin ochii unui copil, așa cum se întîmplă în Lampa cu căciulă." 

 "La un anumit nivel, volumul lui Florin Lăzărescu este un puzzle al vîrstei copilăriei în care naivitatea și curiozitatea, cruzimea și comicul copiilor contrastează cu oboseală trecutului care-i apasă pe cei bătrîni. Umorul și nostalgia merg mînă în mînă, așa cum preistoricul televizor cu lămpi căruia îi ia două minute să se aprindă este acum comic, dar stîrnește și nostalgii." 

"Pe mine mă interesează un anumit gen de personaj, acea naivitate, candoarea aceea cu care privește existența, specifică și copilului. La un moment dat ajungi la treizeci de ani și crezi că știi totul, că ai învățat totul, ai principii și se șterge lumea din jur. Pe cînd un copil o privește așa cum e ea, cu o anumită magie. Sînt și oameni maturi care o privesc așa și acesta este personajul care mă interesează." 

 "Lăzărescu are o inteligență dinamică, deschisă unor referințe eterogene; mijloacele lui sînt adaptate (inclusiv prin interesul pentru tehnici importate din cinema) optimizării poveștii; emoțional, e un tonic și textele lui comunică o joie de vivre cîteodată contagioasă; personajele și fundalul lor au o textură vie, sentimentul vieții fiind o calitate constantă." 

 "Autentic îmi place să cred că este totul în literatura mea. Cît despre „realitate” sau „adevar”, mi se par lucruri care îi preocupa mai mult pe filosofi și pe oamenii din presă decît pe un scriitor ca mine. Pe mine mă interesează în primul rînd frumosul, esteticul, dacă e să purtăm o discuție tehnică. Da, există fire, puncte de pornire din realitate, dar totdeauna fantazez pe marginea lor, niciodată nu mi-am propus să relatez „faze” haioase din realitate, să descriu adevărul ca un jurnalist ori să-mi rememorez nostalgic copilăria personală. Mă folosesc doar de anumite întîmplări pe care le-am trăit ori le-am auzit de la alții. Știu că publicul vibrează la lucrurile care poartă eticheta „dupa un caz real”, dar nu vreau să fiu ipocrit. Nici măcar în reality-show-uri nu e vorba de realitate, ci de povești create pentru a lăsa impresia că ar fi reale. Cu atît mai puțin în literatură. De altfel, cred că realitatea e plictisitoare și nu interesează pe nimeni. Ce alegi să spui din și ce adaugi realității face o poveste atrăgătoare."

„La Florin Lăzărescu, acum și aici, cred că se poate vorbi de magie albă. Altfel, în absența vrăjilor bune, nu știu cum ar fi posibil ca lumea întreagă, cu continente și ființe, cu mari mărunțișuri și mici grozăvii, să se strîngă într-un singur punct geografic, fără nume, pierdut printre dealuri și întîmplări. Rar am citit cu atîta bucurie o carte și tot rar am fost cucerit într-atît. Sînt povestiri care se nasc una din alta, cresc ca ramurile tinere și sfîrșesc prin a desena un fel de copac al vieții, trecut prin anotimpuri.”