...dacă ar fi să ne luăm după cele spuse de G. Călinescu în Istoria... sa: „Năzuinţa cea mare a lui E. Lovinescu a fost de a scrie nuvelă şi roman”. Doar că această frază, în parte adevărată, nu ne poate satisface în prea mare măsură; şi aceasta pentru că ea nu ne dă o justificare destul de convingătoare a lui Lovinescu romancierul.
Pentru a-l înţelege ca atare, va trebui să facem câteva sumare observaţii cu privire la dimensiunile prozei literare pe care a scris-o. Până în 1927, în afară de Nuvele florentine (1907), Scenete şi fantezii (1911) sau Crinul (1912), Lovinescu pare să fi fost preocupat de un nucleu în jurul căruia se adună următoarele romane: Aripa morţii (1913), republicat ulterior sub titlul Comedia dragostei, apoi Lulu (1920), pentru ca în 1927 să topească la un loc Comedia dragostei şi Lulu sub titlul Viaţa dublă. Este poate scrierea cea mai slabă pe care a produs-o vreodată.
În jurul anilor ’30 apar romanele ciclului Bizu: Bizu (1932), Firu’n patru (1933), Diana (1936), Mili (1936), Acord final (1938–1939). În pauza dintre Firu’n patru şi Diana apar Mite (1934) şi Bălăuca (1935), în acelaşi ritm de un roman pe an.
Marian Papahagi
...Dacă însă Bizu păstrează o anumită egalitate de ton, portretul moral luminând detalii sufleteşti şi asumându-le ca pe nişte rezultate deduse din introspecţie, Firu’n patru duce frământarea erotică până la isterie. Bizu raţionalizează şi disociază exasperant de mult fiecare din micile întâmplări care îl văd alături de Diana Serea, frumoasa şi enigmatica colegă de la institutul unde lucrează, fără să izbutească să ajungă la o certitudine a dragostei ei pentru el, terminând prin a pleca la ţară, disperat de încăpăţânarea ei de a rămâne indiferentă la toate pornirile lui. În Diana se lămuresc lucrurile, ea este doar amanta directorului institutului, a unui coleg şi a lui Lică Scumpu, vărul lui Bizu, ajuns ministru; tot romanul este construit pe macheta romanelor de senzaţie şi dă impresia de literatură ieftină, mai ales în scenele melodramatice ale dezvăluirii de către Diana Serea a „probelor” iubirii ei pentru Bizu.
Mili este concomitent povestea amorului trecător al lui Bizu pentru Silvia (care va deveni apoi şi ca amanta lui Lică Scumpu) şi a dragostei târzii, doar bănuită o vreme, a lui Mili, soţia lui Lică Scumpu. pentru Bizu.
Aurel Sasu
Critic literar și prozator Eugen Lovinescu s-a născut pe 31 octombrie 1881, la Fălticeni. A fost tatăl Monicăi Lovinescu și unchiul lui Anton Holban și al lui Horia Lovinescu. Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906).
Debutează publicistic în suplimentul literar al Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu, și continuând în 1905 tot cu articole despre scriitori samanatoriști și poporaniști (O. Goga, St. O. Iosif, Brătescu-Voinești, Popovici-Banateanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, I. Agârbiceanu, E. Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această perioada a activității sale, preocupat fiind de mișcarea literară de la Samanatorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari N. Iorga și G. Ibrăileanu. Între 1906 - 1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre litteraire; lucrare suplimentară: Les voyageurs francais en Grece au XIX-e siecle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet. Colaborează la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu între anii 1907-1909 și publică primele două volume de Critice (I, 1909; II, 1910). În această perioadă publică monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde în iunie 1912, în urmă unui concurs, îi este preferat G. Ibrăileanu) sau la București (unde în 1913 criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism). Patronează - până la sfârșitul vieții - cenaclul Sburătorul și este director al revistei literare Sburătorul (1919 - 1922; 1926 - 1927).
A publicat: Istoria civilizației române moderne (1924-1925); Istoria literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929); Critice, ediție definitivă (1925-1929); Memorii (I-III, 1932); T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu și contemporanii lui (I-II, 1943-1944); T. Maiorescu și posteritatea lui critică (1943); ciclul românesc Bizu. În 2003 revenirile sale critice asupra unor scriitori sunt publicate la Editura Paralela 45 în volumul Revizuiri, într-o ediție îngrijită de Ion Simut.
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Adaugă în Coș
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota