Mânăstirea din Parma

În iarna anului 1830 şi departe de Paris, a fost scrisă povestirea aceasta. Cu mulţi ani mai înainte, pe când armatele noastre (franceze) colindau Europa, întâmplarea m-a dăruit cu un bilet care mă îndreptăţea să locuiesc în casa unui canonic. Eram la Padova, oraş fericit, în care, ca şi în Veneţia, plăcerea este lucrul de căpetenie în aşa fel, că nu-ţi lasă vreme să te gâlceveşti cu vecinii. Şederea acolo prelungindu-mi-se, canonicul şi eu legarăm prietenie.
Trecând iarăşi prin Padova, către sfârşitul lui 1830, alergai la casa bunului ecleziast: el nu mai trăia, ştiam, dar voiam să revăd salonul în care petrecuserăm atâtea seri plăcute şi, de-atunci, de multe ori regretate. Îl găsii pe nepotul bătrânului şi pe soţia acestui nepot, care mă primiră ca pe un vechi amic. Mai veniră şi alte câteva persoane şi nu ne-am despărţit decât foarte târziu; nepotul adusese de la cafeneaua Pedroni o cremă excelentă. Ceea ce ne-a făcut să veghem atâta a fost povestea ducesei Sanseverina, la care făcu aluzie cineva. Şi nepotul îmi istorisi povestea ei, pe de-a întregul.
În ţara în care plec, am mărturisit eu, nu se pomeneşte o casă ca a dumneavoastră şi, ca să-mi petrec lungile ore ale serii, voi scrie romanul vieţii plăcutei noastre ducese, Sanseverina. Îl voi imita pe bătrânul nostru povestitor Bandello, episcop de Agen, care ar fi crezut că săvârşeşte o crimă, dacă ar fi neglijat adevăratele împrejurări ale unei istorii sau i-ar fi adăugat altele.
— În acest caz, grăi nepotul, vă voi împrumuta analele unchiului meu, care, la articolul Parma, menţionează câteva dintre intrigile de la curtea aceea, din vremea când ducesa făcea senin sau nori, după plac, dar, luaţi seama! ea nu poate fi luată drept morală şi acum, când alergaţi după puritate evanghelică în Franţa, poate să vă hărăzească faima de asasin.
Public nuvela aceasta, fără să schimb ceva în manuscrisul din 1830, ceea ce poate avea două inconveniente:
Întâi pentru lector: personajele fiind italiene, îl vor interesa poate mai puţin, inimile din această ţară deosebin- du-se mult de inimile franceze: italienii sunt sinceri, oameni cumsecade şi rostind fără temere cele ce gândesc. Numai întâmplător au vanitate, care la ei se schimbă în pasiune şi ia numele de „puntiglio”. În sfârşit, sărăcia nu are nimic caraghios printre ei.
Al doilea inconvenient este cu privire la autor: Mărturisesc că am îndrăznit să las personajelor asperităţile caracterelor lor. Dar ca răsplată, declar sus şi tare că am acoperit multe din acţiunile lor, cu cea mai morală defăimare. De ce le-aş fi dat oare înalta moralitate şi graţiile caracterelor franceze, iubitoare de avuţie mai presus de orice şi care nu păcătuiesc nici din ură, nici din iubire? Italienii din povestea aceasta sunt cu totul altfel. De-altminteri, mi se pare că de câte ori ai intra din sud cu zece leghe spre nord, aşa precum ai găsi o nouă privelişte, ai afla un roman nou. Amabila nepoată a canonicului o cunoscuse şi o iubise mult pe ducesa Sanseverina, şi m-a rugat să nu schimb nimic din aventurile acesteia, nici chiar pe cele defăimătoare.

AUTORUL - 23 ianuarie, 1830.