Scrieri alese

DIALOGURILE ZEILOR
Hefaistos şi Apollon
1. Hefaistos: Apollon, văzut-ai pe copilaşul Maiei, pe care ea-l aduse de curând pe lume? Cât e de frumos, cum zâmbeşte tuturor! Şi, încă de pe acum, arată că va fi un binefăcător!
Apollon: Hefaistos, pruncul ăsta un binefăcător? Oare nu e mai hârşit în ticăloşii decât însuşi Iapetos?
Hefaistos: Cum ar putea săvârşi ticăloşii un plod abia născut?
Apollon: Întrebarea asta pune-i-o lui Poseidon, căruia i-a şterpelit tridentul! Sau întreabă-l pe Ares, căruia, pe nesimţite, i-a scos sabia din teacă. Nu-ţi mai spun că pe mine m-a lăsat fără arme, despuindu-mă de arc şi de săgeţi.

2. Hefaistos: Pruncul ăsta, care de-abia se ţine pe picioare şi care e încă înfăşurat în scutece?
Apollon: Numai să se apropie de tine, Hefaistos, şi ai să-ţi dai tu seama!
Hefaistos: Păi a stat până mai adineauri pe lângă mine.
Apollon: Ce spui?! Şi mai ai încă toate uneltele? Nu ţi-a şterpelit nimic?
Hefaistos: Le am pe toate, dragă Apollon.
Apollon: Ia uită-te mai cu băgare de seamă!
Hefaistos: Pe Zeus, nu văd unde ar putea să-mi fie cleştele!
Apollon: Ai să dai tu de el pe undeva, prin scutecele copilului.
Hefaistos: Atât de iute e de mână, de parcă s-ar fi îndeletnicit cu furtul încă din burta maică-si!

3. Apollon: Dar l-ai auzit ce bun e de gură şi cât de repede şi de atrăgător ştie vorbi? Ba încă mai vrea să ne fie şi slujitor. Chiar ieri l-a provocat pe Eros la trântă şi l-a învins. Nu ştiu cum îi puse piedica, dar, cât ai clipi, l-a şi pus la pământ. Apoi, în timp ce primea laudele, a şterpelit brâul Afroditei, care tocmai îl îmbrăţişa pentru izbândă. Lui Zeus, care hohotea de râs, i-a furat sceptrul. Şi până şi trăsnetul i l-ar fi furat, dacă n-ar fi fost prea greu, şi focul lui prea tare.
Hefaistos: Tare iscusit mai e şi pruncul ăsta!
Apollon: Dar să-l vezi ce meşter e în muzică!
Hefaistos: Cum ţi-ai putut da seama?

4. Apollon: A găsit – nici eu nu ştiu pe unde – o broască ţestoasă moartă şi din carapacea ei şi-a făcut pe loc un instrument muzical. De carapace a prins nişte braţe, le-a legat printr-o stinghie, a pus un căluş şi, cu nişte chei, a întins şapte coarde. Apoi a început să cânte, şi încă tare gingaş şi armonios, scumpe Hefaistos! Iată de ce eu, care de atâta amar de vreme îmi dau osteneala să cânt din ceteră, îl pizmuiesc. Maia îmi povestea că nici noaptea nu stă locului în cer, ci, fiind de felul lui tare iscoditor, coboară până şi în lăcaşul lui Hades, ca să mai şterpelească şi de pe acolo câte ceva. Băieţelul ăsta are şi nişte aripi, şi-a mai născocit şi o vargă care face minuni; mulţumită ei, mână sufletele şi-i conduce pe morţi sub pământ.
Hefaistos: Eu i-am dat-o, ca să se joace cu ea.
Apollon: Iar cleştele ţi l-a şterpelit, fără îndoială, ca să te răsplătească.
Hefaistos: Bine că-mi aduseşi aminte! Mă duc să-l iau îndărăt, dacă – precum spui – am să i-l găsesc în scutece.