Disputa din Micul Paris

„Această scriere a Paulei m-a scos din schema obișnuită a vieții. Ce poți face dacă existența nu se conformează planurilor tale? Eroina se simte captivă într-o lume descreierată, însă viața ei este o trecere prin infern și ea știe că există și scăparea. Pari complet normală, i se spune la un moment dat. Dar de ce n-ar fi? În fapt, este mai sensibilă și are o viață interioară infinit mai bogată decât a unor paiațe ale căror cugetări de maximă valoare se reduc la Mă gândesc că este naşpa să nu poţi purta tocuri. Oscilând între atenția unuia sau a altuia, este un suflet chinuit, făptură născută din Albastrul ei, a cărui intensitate este oscilantă; perfecțiunea lui nu o găsește complet nici în grija tatălui, nici în tandrețea soțului, nici în micile atitudini de cochetărie specific feminină. Universul perfecțiunii se reconstituie prin ochiul interior; deși limitată în acțiuni, nu am fost niciodată limitată în imaginație… Atenția ei, răsucită către interior, descoperă tot ceea ce fiecare cititor, prins de vârtejul zilnic, uită: detaliul care asigură confortul cu sinele şi aduce bucuria lucrurilor mărunte sau, dimpotrivă, alimentează constuctiv evoluția individului, generând conflictul cu sinele.”

„Unul dinte motivele pentru care Disputa din Micul Paris ar trebui să aibă cât mai mulți cititori este următorul. Femeile vin în literatură cu propriul imaginar senzorial și afectiv. Și aici Paula Lavric se încadrează perfect. Nu se distanțează de personajele create (atunci când o face ele rămân undeva departe gravitând), ci le înconjoară cu o lumină maternă. Un alt motiv este faptul că avem de-a face cu un debut, iar cel de față seamănă foarte bine cu prima respirație a unui făt venit dintr-o lume superioară.”