Dincolo

„Scriitura Doinei Cetea e una înfiorată de o subiacentă smerenie în fața existențialului, consemnându-i repetatele morți și repetatele învieri, alternative proprii unei ființe sentimentale.”

„Treptat-treptat, aproape imperceptibil, autoarea transgresează granița dintre memorialistică și ficționalizare, cantitatea masivă de substanță thanatică din lumea amintirilor ajungând să se supradimensioneze în direcția unui fantastic atent brodat literar, în care simți modelul prozei sud-americane, fără ca similitudinea să devină deranjantă… Doina Cetea nu translează în efluvii halucinatorii, nu-și transformă notațiile în fastuoase epigonisme marqueziene, ci rămâne la granița fragilă dintre verosimilul documentar și fantasmatic, adică acolo unde este mai greu de rămas, fiindcă reticența cere autocenzură epică, finețe descriptivă și discreție.”

„Scriu proză de multă vreme, chiar de pe când, încă, nu știam să… scriu. Locul pe care îl alegeam pentru visare și „scris” era cimitirul vechi al satului Cetea. Mă așezam cu capul pe vechile morminte, movile de pământ acoperite cu iarbă, cruci nu mai erau de multă vreme, priveam înaltul cerului și îmi spuneam fel de fel de povești. Când se lăsa seara, ne adunam acolo copiii satului și, în jurul unui foc improvizat de coceni, mâncam măceșe și porumbele de pe marginea drumului, dar, mai ales, ne întreceam în povestiri despre strigoi, iele, zâne. După ce ne înfricoșam bine, fugeam râzând spre casă, lăsând pentru următoarea seară continuarea istorisirilor, care, parcă, se inventau singure, venind de DINCOLO… de tufe, ca o șoaptă a moșilor noștri.”