Delirurile vieții cotidiene

"Delirurile", aşa cum am afirmat în mod repetat, sunt încercări de a păstra atributele narcisice ale fixităţii şi imuabilităţii: fără trecerea timpului, fără moarte; lipsa separării, lipsa pierderilor – a avea tot şi a fi îngrijit de părinţi pe vecie.

Moralitatea şi capacitatea de a iubi încep cu renunţarea la insistenţa de a fi singurul care există sau a cărui existenţă contează. Ajungem să fim, în măsuri variate şi mereu schimbătoare, din ce în ce mai capabili să abandonăm temporar poziţiile narcisice în drumul spre iubire. – 

Intensitatea emoţională care caracterizează delirul şi cvasidelirul (oferindu-le o calitate obstinată, reductivă, insistentă, pasională) marchează o regresie la faza cea mai timpurie, narcisică, a dezvoltării psihice, în care universul este considerat ca fiind alcătuit din corp şi acele părţi şi funcţii ale altora care sunt la început fuzionate cu propriul corp şi considerate a fi părţi ale lui. [...] Rezultă, desigur, că aceste deliruri şi cvasideliruri sunt foarte dificil de analiza; frecvent, ele nu sunt conştiente, existând ca presupuneri şi aşteptări inconştiente (sau cel puţin nerecunoscute în mod responsabil) şi ca afecte asociate [...] deconectate de conştiinţa responsabilă. –