Dintre toate națiunile din sud-estul continentului, românii au participat poate în modul cel mai intens la marile schimbări europene la începutul erei moderne. S-ar putea afirmă că Horia a fost un precursor al revoluționarilor francezi, că Ion Cantacuzino era un Talleyrand român, și Mavrogheni, un fel de Napoleon din Muntenia.[...]
Tudor Vladimirescu a fost un ostaș de mare iscusința militară, stăpân al unei bune strategii, deținător al unei impresionante disponibilități în sferă gândirii politice. El a ridicat o importantă armată populară, prin forță de convingere a scopului sau, a organizat-o în timp ce era în mișcare spre Capitală țării, a desfășurat o vie acțiune cu caracter de diplomație subtilă, pentru a dispersa coalitiile de interese ale adversarilor și a-și putea plasă lovitură declanșată pe criterii sociale, pentru a o ridica numaidecât la treaptă obiectivelor naționale supreme. El a lăsat, în proclamațiile și corespondența să, amintirea unui literat sau pamfletar de valoare, a unui tactician sau diplomat, a unui iubitor de cultură. Marșul sau din extremitatea țării către Capitală, trecând prin locuri care-i ofereau și posibilitatea apărării mai avantajoase, în caz de ripostă a forței de guvernământ, dar și prilejurile unei spectaculoase participații democratice a maselor, este dovadă unei minți care știe să îmbine ideea demonstrației de răsunet cu principiile unei administrații clarvăzătoare. Mircea cel Bătrân utilizase astfel de marșuri ale armatei pentru a forja, fără să ridice țara, să miște populația; această se ridicase mai înainte, că să se „bejeneasca” din față năvălitorului. Acum ea se ridica pentru a porni în acțiune în vederea libertății sociale și naționale. Dacă n-ar fi dispărut atât de repede din arenă politică, Tudor ar fi oferit exemplul unui mare conducător de țara.
Începutul secolului al XIX-lea deschide era primilor poeți români ai epocii moderne, de la Văcărești la Alecsandri, de la Eminescu la Arghezi și Blaga, fiecare dintre aceștia luând parte intensiva la viață culturală europeană. În această vreme, Franța reintinerita devenise un model intelectual. Dar nici o țara din sud-estul european n-a cultivat limbă franceză într-un mod atât de larg că românii. Este semnificativ că, în anul 1847, domnitorul Bibescu s-a gândit serios la introducerea obligatorie a limbii franceze că limbă de învățământ. În asemenea condiții, înrâurirea Franței, care trecuse prin trei revoluții într-o sută de ani, nu putea să nu ofere un exemplu elocvent în clipă izbucnirii revoluției pașoptiste. Pentru întâia oară se încearcă instaurarea regimurilor liberale și naționale la București și la Iași.
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota