Către cititorii noștri

Ne-a părăsit pe neașteptate Nicolae Manolescu. Cu dispariția lui se încheie o epocă, marcată de influența lui intelectuală. A fost un om al cărților (nu al cărții, pentru că le iubea în diversitatea lor). Îi plăcea să citească și să-i facă și pe alții să citească. A format două generații. Pe noi, baby-boomersnăscuți îndată după război, ne-a învățat să citim, să percepem farmecul literaturii și, pe cât posibil, să ni-l explicăm. Pe cei ajunși la maturitate cu zece ani mai târziu, i-a învățat să scrie, călăuzindu-i ca mentor, formându-i fără a-i deforma.

Ca vârstă, ne despărțeau doar nouă ani, dar a exercitat o puternică influență asupra mea, deoarece l-am descoperit într-un moment propice, când eu aveam doisprezece ani, iar el, douăzeci și unu. Începuse ca tânăr student să susțină rubrica de critică literară a revistei Contemporanul, pe care o citeam regulat, dar nu pentru el, ci pentru tableta lui Arghezi și Cronica optimistului a lui G. Călinescu. Nu pot să nu menționez că, în clasa a VI-a gimnazială, se discuta în pauză despre ce apărea în Contemporanul, iar Inscripție pe un flacon de cristal, publicat ca tabletă de Arghezi, a lansat dezbateri aprinse, mai ales din cauza versurilor finale: „În schimb, pe vrute și nevrute, / Parfumul altuia îi pute.”

Pe vremea aceea, citeam mult și dezordonat și evitam pe cât posibil literatura română. Cea contemporană mi se părea complet nesemnificativă, fiind aservită ideologic, iar cea clasică îmi displăcea din aceleași motive pe care le invoca Adela, personajul lui Ibrăileanu: nu există acțiune, intriga nu e palpitantă, iar schimburile de idei sunt puține și lipsite de substanță. Mentorul Adelei încearcă să-i explice, în carte, mirajul stilului elaborat al unei literaturi care a ajuns, arzând etapele, la un înalt rafinament. Același lucru l-a făcut Nicolae Manolescu pentru mine.

La noi în familie actul de a citi era prețuit, conta mai puțin ce anume se citea. Ca urmare, nu mi se interzicea nimic, iar lecturile mele nu erau ghidate. Totuși, la un moment dat, tatăl meu mi-a atras atenția că nu fac decât să bifez cărțile marilor clasici, pe care-i citesc fără să-i înțeleg. Ca să-i dovedesc că se înșală, îi făceam de îndată un bun rezumat oral. „Nu înseamnă că ai înțeles o carte dacă reușești să-i redai subiectul”, mi-a spus el. Am încercat atunci după schema construită din temă, idee, mijloace artistice, învățată la școală, ca analiză literară. „Nici așa nu e bine, pentru că e elementar”, mi-a obiectat. „Dar cum atunci?”, am întrebat. „Așa cum face Nicolae Manolescu în Contemporanul”, a fost verdictul final. De atunci am început să-i citesc cronicile literare cu atenție și am fost nevoit, implicit, să citesc și cărțile la care se referea. Un timp, criticul mi s-a părut prea generos, el risipind reflecții fine asupra unor realizări literare slabe. Cu timpul, am înțeles farmecul discernământului, care te face să identifici pagini bune într-o carte slabă, sau, dimpotrivă, aspecte nerealizate ale unui text de valoare.

Am început să-mi confrunt impresiile cu ale lui și am fost încântat când a salutat primele romane ale lui Nicolae Breban, Animale bolnaveși Bunavestire, cu care, credeam eu, începuse epoca romanului românesc. Mai târziu, am fost contrariat de faptul că i-au plăcut mai puțin Don Juanși Drumul la zid, care mie mi se păreau adevărate capodopere. Le-am recitit mai târziu și mi-am dat seama de justețea judecății lui.

Dincolo de cronicile literare, îi citeam eseurile grupate în volumele intitulate Teme, care uimeau prin spiritul de finețe, mereu echilibrat, însă, cu spiritul de geometrie. Am citit, de asemenea, cu mare plăcere, construcția lui teoretică despre roman, Arca lui Noe, în care abordarea literaturii postmoderne sub metafora „corinticului” a fost pe deplin edificatoare.

În anii 1960, se părea că discursul asupra literaturii avea să fie subsumat tehnicilor inginerești. Roland Barthes, în acea vreme, se asociase grupului structuralist de la revista Tel Quel, condusă de Philippe Sollers. Am fost intrigat de faptul că Nicolae Manolescu a ignorat, pur și simplu, această mișcare intelectuală, fără să încerce să-și manifeste măcar o intenție polemică. Privit în context, el era, prin vervă, un urmaș al lui G. Călinescu, iar, în plan universal, venea în continuarea lui Albert Thibaudet. Ca și acesta, era un rafinat degustător de licori literare, gustul însemnând, pentru el, mai mult decât metoda. Și-ar fi putut apropria deviza lui Thibaudet, preluată, de fapt, de la Sainte-Beuve: „Criticul este cineva care știe să citească și îi învață și pe alții să citească.” La amândoi, stilul este colorat, volubil, dezinvolt. Sub masca vervei, și-au ascuns melancolia. Thibaudet a fost atras de istoria ideilor politice și a scris câteva cărți inteligente despre acestea. Nicolae Manolescu a mers mai departe și a făcut politică activă. A înființat un partid și a fost cât pe aici să devină președinte. N-a fost să fie. Am avut prilejul unic să aud din gura lui relatări pline de haz din experiența lui politică. Păcat că nu le-a scris, ele ar fi constituit o lucrare literară în descendența lui Saint Simon, sau, la noi, a lui Constantin Argetoianu. Iarăși, n-a fost să fie.

A avut o viață plină, interesantă, ca „desenul din covor”, titlul unuia din volumele sale. Vedea o unitate perfectă între ficțiune și interpretare. „Romancierul este și el un hermeneut sui-generis, căci romanul nu este o oglindă, ci un comentariu.” Observația, scrie el, nu poate fi disociată de reflecție. „Un romancier fără idei e la fel de anost ca un critic fără spirit de observație.” Nicolae Manolescu n-a crezut nicicând în teoriile anti-intelectualiste despre literatură, pentru că a situat literatura în domeniul mijlocitului, iar „ceea ce mijlocește între scriitor și lume este inteligența”. „Scriitorul nu este un martor ori un observator, ci un mediator, un om care-și pune la contribuție capul, nu organele inferioare.” Un astfel de mediator a fost el însuși.

Nicolae Manolescu a fost spiritus rectoral revistei noastre. Orice dispută în redacție era tranșată de „judecata lui Solomon”, adică a lui. Ne-a onorat, contribuind din când în când cu eseuri sclipitoare. Întotdeauna, când alcătuim sumarul, ne gândim la ce i-ar fi plăcut să citească. Așa am făcut și în acest număr, despre care n-am bănuit că va fi unul postum. Când Andrei Codrescu scrie despre Italo Calvino, impresia este că auzim vocea bine modulată a lui Nicolae Manolescu. Zinovy Zinik, autor britanic de origine rusă, nu l-a citit, desigur, pe Manolescu, dar amândoi aparțin aceluiași Zeitgeist, care pune mai presus de orice plăcerea literară. De aceea, eseul lui Zinik despre ideologia Woke are sonorități manolesciene. Rodica Binder se întoarce la Kant, ca la un mare apărător al umanismului european, iar stilul articolului ei amintește, ca mișcare argumentativă, de logica lui Manolescu. De fapt, regretăm cu toții că marele critic nu a scris o „logică”, așa cum a făcut Maiorescu, pentru a da seama de rațiunea subiacentă existenței sale. (Adrian Mihalache)