Sufăr, deci exist

Dacă umanitatea modernităţii era mânată de dorinţa de a cuceri, astăzi ea este înlocuită de o omenire care se victimizează.

Măreţia civilizaţiei constă în grija faţă de cei umiliţi. Reversul acestui progres îl reprezintă victimizarea ca formă de şantajare a celorlalţi şi patologia recunoaşterii.

În Occidentul hedonist, suferinţa a devenit, în mod paradoxal, o nouă formă a sacrului.

Oricine, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, îşi flutură brevetul de damnat, care îl ridică deasupra semenilor. Acest dolorism amestecat cu amărăciune pune în valoare figura martirului şi alimentează două mari pasiuni: resentimentul şi răzbunarea. Cei fericiţi şi cei puternici vor şi ei să aparţină aristocraţiei marginilor şi să formeze noi caste ale decăzuţilor, în detrimentul celor cu adevărat nefericiţi. Pretutindeni înfloresc postura de paria, narcisismul secesiunii şi concurenţa victimizatoare.

Oare tinerele generaţii răsfăţate, crescute în teamă şi susceptibilitate, vor fi capabile să înfrunte lumea haotică actuală, marcată de întoarcerea la război, violenţă, terorism şi catastrofe naturale?