Jurnalul de la Marcona

Ion Mărculescu este unul dintre puţinii artişti care se pot exprima la acelaşi remarcabil nivel estetic în mai multe domenii, trecând cu dezinvoltură prin pictură, desen, artă foto­grafică, poezie, gazetărie şi roman. De altfel a şi debutat în proză în presa timpului, adică prin anii 1960–1970, apoi s-a dezvăluit ca romancier şi editor. Trecerea de la o artă la alta o face aparent fără efort, căci după trei–patru cărţi de proză, lasă impresia că s-ar fixa în poezie, cu trei volume substanţiale prin lirismul aparte, ieşit parcă din izvorul numit Topârceanu, Urmuz, Marin Sorescu.

Sub crusta însemnărilor jurnaliere se supun examinării radio­grafice realităţile şi oamenii de azi… Ion Mărculescu se amuză el însuşi, amuzându-ne şi pe noi, descoperind paradoxuri: aparenţele sunt luate drept esenţe, moravurile sunt înţelese ca practici sănă­toase. El (…) ne convinge până la urmă că situaţiile de viaţă din universul mic, din viaţa cotidiană, sunt situaţii existenţiale, că dialogul cu nevasta, cu soacra, cu un prieten, cu o rudă este un dialog esenţial cu Celălalt.

Ion Mărculescu m-a vizitat la Pietroşiţa de mai multe ori, de fiecare dată aducând în servietă cantităţi apreciabile de manus­crise, unele mai năzdrăvane (în înţelesul lui Bogza) decât altele, cele mai multe construite cu o vioiciune şi imaginaţie, cu o stăpânire exemplar nestăpânită a invenţiei celei mai fireşti. Maturitate, seriozitate, haz…

Ion Mărculescu are nevoie de aer şi de spaţiu. Cu inima strânsă, locuieşte la oraş, într-un apartament de bloc. Tărâmul lui de predilecţie este undeva, la ţară, în mijlocul „vastei“ sale proprietăţi inventariate în câteva detalii: doi pruni, câţiva meri, mai multe buturugi de viţă-de-vie, un puţ cu apă rece (…) câteva ciori pe coşul casei vecinului. În ce lume pătrundem?… a unui mucalit amator de peisaje şi ritmice descifrări asociate unui întreg efort derulat pe tulpina unitară a exuberanţei privirii şi hedonismului.

Aş putea spune că autorul Jurnalului de la Marcona aderă tacit la principiul lui Mircea Horia Simionescu, expus în ultimul său roman/metaroman Cum se face: „Nu poves­tirea e fragmentară, ci viaţa“. În tentativa sa de a surprinde esenţa vieţii, prozatorul contemporan colaţionează detalii aparent insignifiante din: jurnale mai vechi sau mai noi, vise descrise, schiţe sau proiecte de atelier, scrisori, mesaje electronice, amintiri disparate etc. Romanul autobiografic proiectat devine astfel un perimetru al experimentului nara­tiv, conturând aievea caricatura cotidianului banal, susţinut de sarcasm, umor şi detaşare parodică. Cruzimea expresiei şi tendinţa de expunere abreviată a faptelor (idealul său de acurateţe, concizie şi spontaneitate fiind cără­mizile pe care se scria în Antichitate) sunt alte calităţi ale stilului marca Ion Mărculescu. Un prozator care mizează pe discontinuitate şi dezordine epică – după principiul „operei deschise“ – spre a construi, cu trudă sisifică, edificiul romanului fragmentar, dincolo de orice reţete literare.