În filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originală şi prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant şi în mod intenţionat cuvântul „iubire” – deşi discursul său filozofic avea ca principal obiect, mai cu seamă în perioada de tinereţe, „fiinţa umană” (Dasein) şi tot ce ţine de ea.
În scrisorile către Hannah Arendt, publicate în volumul de faţă, acest cuvânt intră în prim-plan şi este rostit cu toată tăria, dezvăluind „prea-omenescul” impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odată mai mult decât un simplu cuvânt, devine o forţă „daimonică”, incontrolabilul însuşi. „Daimonicul m-a izbit din plin”, spune Heidegger într-una dintre primele sale scrisori, la câteva zile după ce are loc prima întâlnire cu Hannah.
Şi totuşi, chiar aici, în aceste epistole înflăcărate de iubire, sunt reluate şi puse tot mai direct marile întrebări filozofice despre om şi despre jocul periculos pe care acesta încearcă, de fiecare dată, să-l joace cu istoria. Textele de faţă dau mărturie despre istoria unei iubiri strâns legate de istoria secolului XX, din inima căruia, cu tot patosul său interogativ – şi lăsând deoparte orice „cod filozofic” –, Martin Heidegger se întreabă: „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?”
Ți-a plăcut produsul?
Votează și spune tuturor părerea ta aici INTRĂ ÎN CONTpentru a vota