Aurel Cioran. Fratele fiului risipitor

„Am plâns în 1916, la vârsta de doi ani, în creierul Munţilor Carpaţi, abandonat de un ofiţer care m-a luat călare din braţele mamei, plecată în refugiu.
Plâns, spaimă, ţipăt..
Am plâns în noiembrie 1939, când posibilul împlinirii unul destin major a fost sugrumat.
Plâns, disperare, sfâşiere, revoltă, furie. Rupere.
Am plâns în 1948-1953, în beciuri şi temniţe.
Plâns, umilinţă, neputinţă, ură, scârbă.
Am plâns, deunăzi, pe marginea unei scrisori care evoca pe Mircea Vulcănescu.
Plâns pe un destin înfăşurat în carismă creştină.
Aburi de sfinţenie. Jertfelnicie.
Acum, la peste trei sferturi de veac, plâng cu Li Tai Pe, cu Paganini, cu Bach.
Plâng înduioşarea firii, împlinite şi neîmplinite, cu dorul, târziu, al lacrimilor.” (Aurel Cioran)