Realismul socialist cu fața spre trecut. Instituții si artiști în România: 1944-1953

Temporalitatea realismului socialist presupunea o tensiune între viitorul în care se va realiza pe deplin odată cu societatea comunistă şi trecutul în care îşi găsea modelele. Translarea lui din URSS în ţările subordonate a extins tradiţiile şi genealogiile lui. Tocmai această grefare pe o reconfigurată istorie a artei locale l-a făcut adaptabil unor contexte atît de diferite şi a conferit producţiei artistice realist socialiste din fiecare ţară trăsături distincte. Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care realismul socialist nu poate fi discutat în termeni stilistici, lipsind caracterele unitare nu numai de la ţară la ţară, ci şi în interiorul fiecăreia dintre ele şi de la o etapă temporală la alta.

Pe parcursul întregii cărţi, artistul nu este văzut ca un recipient pasiv al unor norme străine (sovietice, politice, propagandistice) cărora el trebuie să li se supună şi care îi distrug creativitatea şi personalitatea. Aşa cum cîmpul artistic în ansamblu apare ca un teren al negocierilor între modele, reguli, decizii politice şi practica artistică şi instituţională, la fel şi artiştii sunt consideraţi producători sau măcar coparticipanţi la luarea şi aplicarea deciziilor. Artistul realist-socialist nu era lipsit de putere, ci capabil să se adapteze, să cîştige poziţii în sistemul instituţional şi să-şi negocieze producţia artistică. 

Irina Cărăbaș