O singurătate destul de zgomotoasă

„De la spațiul instituțional la cel expozițional, la stradă, loc de muncă, locuință și atelier al artistului, la spațiul natural și la cel al corespondenței poștale până la spațiul „strict secret” din care veghea poliția politică, manifestările artiștilor s-au intersectat, le-au locuit și le-au marcat, în proporții, intensități, pe durate, cu grade de vizibilitate și prin motivații diferite pe fiecare în parte. În topografia complexă ce prindea contur prin această perspectivă de analiză, niciunul dintre aceste spații nu era clar delimitat, granițele lor topindu-se unele într-altele, atât prin activitatea artiștilor desfășurată în cadrul lor, cât și prin alte tipuri de medieri datorate unor factori umani ori conjuncturali. Artiștii nu doar că nu erau preocupați să articuleze o zonă separată, ascunsă și subversivă a culturii, ci dimpotrivă, căutau să se integreze, cu noile practici artistice pe care le promovau, în circuitul instituțional oficial. Ceea ce fusese imaginea contrastelor pure a unei scene artistice fracturate în două zone separate și clar diferențiate de funcționare și acțiune se dovedea a fi fost o amplă formă de manevră, negocieri și adaptări care subsuma toate categoriile de spații în care arta fusese produsă și/sau expusă. Ceea ce fusese desemnat drept „opoziție” se arăta mai degrabă a fi însemnat diverse forme de translare de sensuri, de fructificare a unor breșe și fisuri care (pre)existau în acea orânduire, de circulare, implementare și schimb de idei. Binaritatea anterioară lasă loc din ce în ce mai mult, pe măsură ce avansa cercetarea, unei multiplicități semantice și unei complexități de funcționare a acelei scene artistice, redate printr-o polifonie de voci și surse documentare care se completau și confirmau reciproc sau care, dimpotrivă, generau contradicții.” – Mădălina Brașoveanu