În anul 2012 poetul Marius Chivu debuta în forță cu un volum de poeme deosebit de puternice din punct de vedere emoțional și cât se poate de bine lucrat din punct de vedere al construcției, al esteticii și al stilisticii, intitulat Vântureasa de plastic și publicat la editura Brumar. În anul 2018, la editura Humanitas, apare ediția a II-a, revăzută și adăugită, împodobită cu desenele poetului și artistului grafic suprarealist, Dan Stanciu.
Tema, sau mai bine spus firul roșu al poemelor, care sunt de fapt secvențe ale unui singur poem-fluviu, confesiv, este suferința, atât a mamei poetului, care la doar patruzeci și opt de ani își trăiește ultimele zile de viață, cât și a poetului, care, în timp ce își îngrijește mama cum poate mai bine, făcând schimb de roluri cu aceasta și tratând-o ca pe propriul său copil, ca pe propria sa fiică, asistă neputincios la ultimele lupte cu moartea ale acesteia.
Ceea ce dă adevărata forță a poemelor nu este atât motivul suferinței și al durerii, cât mai cu seamă maniera în care poetul își așterne pe hârtie aceste sentimente: fără nicio urmă de patetism, fără să vâneze lacrimile cititorului, ci cu o totală sinceritate, ca și cum nu ar scrie pentru alții, ci strict pentru sine, ca și cum doar s-ar uita în oglindă, sau ca și cum ar ține un jurnal în care și-ar descărca seara durerea acumulată peste zi. Ca și cum s-ar afla la intersecția a două căi: a durerii pricinuite de pierderea inevitabilă și definitivă a mamei și a stoicismului pe care se vede nevoit să-l adopte pentru a duce la bun sfârșit îngrijirea acesteia.
Vântureasa de plastic poate fi privită și ca o mostră de bărbăție în fața fatalității destinului, ca un manual practic de înfruntare a morții, ceea ce o face nu doar o carte emoționantă, ci și una utilă pe care orice om ar trebui să o citească, căci nimeni nu scapă de aceste confruntări pe cât de firești privite din afară, pe atât de nefirești privite din lăuntrul fiecăruia.
