În urma unei tentative eșuate de sinucidere, Smurov, un emigrant rus în Germania, se trezește teleportat într-o realitate bizară. Fiind convins că a murit, el continuă să trăiască într-o formă stranie de dedublare, în care își privește propria viață, se spionează, se analizează, se caricaturizează, își râde de el, din exterior, ca și cum ar privi un altul, complet străin de sine, ca și cum ar fi în același timp și el însuși și un ochi agil căruia nu-i scapă nicio mișcare a celui vizat.
Ceea ce surprinde la această poveste, nu este atât firul epic, destul de deslânat, de altfel, cât maniera originală în care autorul jonglează cu perspectivele narative, nelăsând a se înțelege, până spre final că cel atât de interesat de acțiunile fantomaticului domn Smurov, cel care dă peste cap societatea imigranților ruși din Berlin, este însuși Smurov, cel ce se credea mort.
Fără îndoială că Nabokov a preluat tema dublului de la Dostoievski. Însă modul în care se detașează în construcția sa de ilustrul său strămoș literar, dovedește din partea sa o deosebită maturitate literară. De asemenea, referința la „ochi”, ca organ ce acționează independent de corpul stăpânului său, împotriva acestuia, trimite la „Nasul” lui Gogol. Dar și în acest caz, Nabokov reușește să rămână subtil, astfel încât nu poate fi în niciun caz acuzat de plagiat, ba dimpotrivă, împrumutirile pe care le face, pot trece mai degrabă drept forme de a aduce tribut iluștrilor săi înaintași din literatura rusă.
