Gemenele de la Auschwitz ne spune povestea Perlei și Stașei Zagorski, doi dintre așa numiții îngeri ai lui Mengele. În anul 1944 cele două fete de treisprezece ani neîmpliniți încă, ajung la Auschwitz împreună cu mama și bunicul lor, de care sunt separate și pe care, din păcate, nu vor ajunge să îi vadă părăsind acel loc, căci din momentul intrării pe porțile lagărului, dispar libertatea, speranța și toată frumusețea din lume.
Fetele au însă un așa-zis noroc, datorită „calității” lor de a fi gemene identice ajun în Menajeria lui Mengele alături de multe alte perechi de gemeni, tripleți, oameni cu diferite abilități sau caracteristici ieșite din comun, speciale. Dar ceea ce pare inițial o binecuvântare, se dovedește a fi un blestem mai aprig chiar decât moartea însăși, iar suferințele fizice, și mai ales cele sufletești, la care ajung să fie supuși cei din menajerie îi face să spere la aceasta în detrimentul existenței pe care nu o mai pot numi viață.
Cartea este scrisă atât din perspectiva Stașei cât și a Perlei, iar legătura celor două fete este fantastică, ele trăiesc una pentru cealaltă și una prin cealaltă, iar momentul în care ajung să fie separate provoacă o durere palpabilă chiar și după atâta timp, chiar și dincolo de poveste, chiar și printre rândurile unei cărți.
Ce mi-a plăcut: sunt cele două perspective. Faptul că avem două personaje principale și ajungem în capul și sufletul fiecăruia. Aflăm ce gândesc și simt fetele chia de la ele. Vedem cât de diferite sunt în ciuda asemănării fizice perfecte și ne este dezvăluită o mică parte din universul și legăturile dintre gemenii identici. Mi-a plăcut și faptul că povestea a mers mai departe de Auschwitz. Majoritatea cărților pe care le-am citit, care abordau acest subiect, se terminau odată lagărul și simțeam nevoia să știu ce a fost după, ce au făcut oamenii după, cum au găsit puterea să o ia de la capăt, cum au făcut să se regăsească pe ei și cum au făcut să îi găsească pe cei dragi, cei care au mai avut pe cine să găsească…
Ce nu mi-a plăcut: mi s-a părut că povestea înaintează greoi. Chiar dacă este o carte dureroasă, ca toate care spun astfel de povești, parcă ceva a lipsit. N-aș ști să spun ce anume, dar parcă nu a avut suflet, a fost prea obiectiv scrisă, chiar dacă povestea este spusă din perspectiva celor care au trăit-o.
Ce aș mai recomanda în cazul în care vă interesează subiectul: Pianistul, de Władysław Szpilman, Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris, Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, Hoțul de cărți, de Markus Zusak.
