Știam despre Márquez că a fost toată viața un om de stânga. Nu știam însă că în vara anului 1957 vizitează Europa de Est, cea de dincolo de Cortină. Asta însemna atunci, urmărind traseul din carte, Republica Democrată Germania (RDG), Cehoslovacia, Polonia, Rusia și Ungaria. Nu știu de ce nu a vizitat și România. Fie nu îl interesa, deși nu cred, fie nu a primit viză. De altfel, peripețiile cu viza sunt multe și țin de picanteriile acestul volum de articole-jurnal.

Mărturiile sale, în ciuda filtrului de stânga, sunt sincere, surprinzător de obiective, pline de detalii și multă ironie, critică, dezamăgire. Apreciază costul scăzut al mâncării, rămâne uimit de calitatea îndoielnică a hainelor și a vieții, în general. Compară totul cu viața din țara natală, cu Franța – văzută ca o țară cu orașe foarte scumpe, însă cu produse de calitate îndoielnică, sau Napoli – oraș în care sărăcia și mizeria țin de firescul locului.

Multe detalii sunt amuzante și colorează foarte bine portretul local. Cehii indiferenți, dar bogați, cu un nivel de trai peste cel occidental, comuniști fără să le pese, nemții din RDG săraci, privind cu invidie peste zid, polonezii și ei săraci, însă plini de ură la adresa rușilor, îmbinând în mod strălucit religia cu politica. De citit, neapărat, ultimile două articole despre vizita în Ungaria și în Rusia, despre Moscova – cel mai mare sat al lumii.

Un volum de memorii foarte bine scris, condimentat cu peripeții și dezamăgiri, așa cum sunt și prozele scurte ale lui Márquez. Recomandare sigură, mai ales pentru cititorul român care poate înțelege mai ușor evoluția post-comunistă a țărilor din jur.