Rămas văduv de foarte tânăr, Antonio José Bolívar Proaño se hotărăște să plece în lume, în speranța că va scăpa de groaznica tristețe care pusese stăpânire pe el. Ajuns în pădurile tropicale din preajma Amazonului, este mușcat de un șarpe veninos și doar intervenția promptă a unor shuari, un trib de băștinași mai degrabă sălbatici, îl va salva de la moarte. Apoi va trăi o vreme printre aceștia, fiind considerat unul de-al lor. Va deprinde meșteșugul vânătorii și va fi inițiat în tainele pădurii amazoniene. Însă în urma unui incident soldat cu rănirea unuia dintre shuari, este obligat să părăsească tribul. Va ajunge astfel în El Idilio, un sat-port, iar acolo se va împrieteni cu dentistul ce venea regulat ca să scoată dinții stricați ai localnicilor și să le vândă proteze dentare. Acesta îi va aduce regulat romane de dragoste, singurele cărți pe care Antonio José Bolívar se încumeta să le descifreze. Nu era un cititor propriu-zis. Mai degrabă buchisea literele și uneori se oprea la câte un cuvânt pe care se străduia să-l înțeleagă. Însă citirea dramelor provocate de dragoste era pentru el un fel de antidot pentru vindecarea sufletului său de propria dramă suferită în tinerețe prin pierderea tinerei sale soții. Însă cea mai puternică dramă pe care o va trăi nu va avea legătură cu dragostea dintre bărbat și femeie, ci cu războiul perpetuu dintre om și animal.
Bătrânul care citea romane de dragoste nu este nicidecum un roman facil, siropos, așa cum poate ar sugera titlul, prin alăturarea „bătrânului”, statut ce adeseori stârnește mila sau melancolia, de „romanele de dragoste” care, de asemenea, sunt asociate cu literatura lacrimogenă. Este, dimpotrivă, un roman complex, ce atinge mai multe puncte nevralgice pentru înțelegerea vieții oamenilor din zona Amazonului și a Americii de Sud în general. Sunt surprinse aici aspecte ce țin de antropologia triburilor amazoniene, de mentalitatea și modul de a acționa al căutătorilor de aur, de stadiul de dezvoltare socio-umană a locuitorilor lumii așa-zis civilizate, și nu în ultimul rând, atinge delicata problemă a ecologiei, a întâlnirii, pe sfoara întinsă a naturii, dintre animalele sălbatice și om, care de cele mai multe ori se dovedește mai sălbatic decât acestea.
