Cei trei muşchetari

Cei trei mușchetari (Les Trois Mousquetaires) este un roman de Alexandre Dumas tatăl, care relatează aventurile tânărului d'Artagnan după ce sosește la Paris în urmărirea visului său de a deveni un muschetar al regelui. D'Artagnan nu este însă unul din muschetarii din titlu; acesta se referă la prietenii săi, Athos, Porthos și Aramis. 

Cei trei muschetari a fost publicat în revista Le Siècle între martie și iulie 1844. Dumas pretindea că se baza pe manuscrise descoperite în Biblioteca națională. S-a dovedit ulterior că Dumas se inspirase din cartea Mémoires de Monsieur d'Artagnan, capitaine lieutenant de la première compagnie des Mousquetaires du Roi (Memoriile Domnului d'Artagnan, căpitan-locotenent al primei companii a Muschetarilor Regelui) de Gatien de Courtilz de Sandras (Köln, 1700). Această carte fusese împrumutată din biblioteca publică din Marsilia, iar fișa de bibliotecă s-a păstrat până în prezent; Dumas a luat cartea cu el când s-a întors la Paris.

Romanul lui Dumas descrie aventurile lui d'Artagnan și ale camarazilor săi între anii 1626 și 1628, și implicarea lor în intrigile din jurul regelui Ludovic al XIII-lea, al puternicului Cardinal Richelieu, al frumoasei regine Ana de Austria, al iubitului englez al acesteia, George Villiers, Duce de Buckingham, precum și în asediul orașului La Rochelle. Acțiunile celor patru prieteni se vor intersecta și cu planurile misterioaseiMilady de Winter, și ale secretarului lui Richelieu, Contele de Rochefort.

Prin „Cei trei muschetari” Dumas creează un roman de aventuri de succes, de factură romantică, îmbogățit cu toate „ingredientele” care puteau face rețeta celebră: mizează pe un erou excepțional, îndrăzneț și dornic de peripeții, îi oferă evenimente spectaculoase, periculoase, lasă să alterneze scene de luptă cu unele de dragoste. Intriga este clară, bazată pe scheme antitetice: regelui i se opune cardinalul, muschetarii domnului de Tréville - gărzilor lui Richelieu, Milady - doamnei Bonacieux etc. Ceea ce dă farmec și individualizează narațiunea lui Dumas este stilul simplu, neprețios (chiar dacă uneori cam dezlânat) și mai ales plin de umor.

Umorul e semnul inteligenței superioare, iar muschetarii lui Dumas știu să șarjeze și cu spada și cu vorba. De altfel, eroii par a se contamina de simțul umorului de la naratorul însuși, care nu o dată își atinge ironic personajele: Porthos, ușor fanfaron, preferă să inventeze povești cu lupte nemaivăzute și ducese îndrăgostite, decât să-și mărturisească înfrângerea ori interesul pentru vreo femeie de rând; Aramis cel pios vrea să se călugărească de câte ori întârzie scrisorile iubitei; în sfârșit, tânărul d’Artagnan, pornit din Tarbes ca să cucerească lumea și părând „o copie credincioasă a eroului lui Cervantes”, devine, sub zâmbetul naratorului, chiar „concurentul domnului de Tréville”.

Muşchetarii lui Dumas rămân totuși construiți pe un model etic: e un model pe care trebuie să-l recunoaștem în acel cod al onoarei căruia niciunul nu i se sustrage; în felul acesta trebuie înțelese duelările după tipic, ritualurile adresărilor ceremonioase între gentilomi, respectul cuvântului dat, ca și promisiunile făcute către sine, nepăsarea față de moarte și nu în ultimul rând fidelitatea față de suveran. E un cod cu valoare absolută, dar peste care se așază, înlăturându-i asprimea, libertatea poznașă a personajului. Pentru Dumas, eroismul nu mai e unul sublim, ci unul simpatic.

Povestea lui d'Artagnan se continuă în alte două romane ale lui Dumas, După douăzeci de ani și Vicontele de Bragelonne.

 Sursă: Wikipedia.ro