TOATE
PRODUSELE
coș de cumpărături
lei
Homeric - Doina Ruști
Homeric - Doina Ruști

Doina Ruști, tocmai ai publicat un nou roman, Homeric, despre care aflăm din prezentarea lui Paul Cernat că e o poveste în registru fantastic, „un răsfăț al simțurilor și un desfrâu al fabulosului într-o carte a pasiunilor damnate și a farmecelor fatale.”

Homeric - Interviu Doina Rusti

Te rog să-mi spui, de ce Homeric? Ce semnificație are titlul romanului?

 DR: Am mai spus-o de multe ori, pentru mine titlul unei cărți are importanță mare. La fiecare pagină mă întorc la el, împletind acele fire care-i asigură poziția și vitalitatea. Tocmai de aceea îmi plac titlurile cinstite, care nu-ți fac promisiuni aiuristice, ca după aceea, după ce citești cartea,  să te lase într-o nedumerire insultătoare. Un titlu bun este cel pe care îl iubești până la sfârșitul poveștii.

De ce Homeric? Este o poveste lungă și aproape… homerică. Niciun titlu nu este pe deplin cuprinzător, dar are întotdeauna firișoare spre fiecare colț al romanului, ca un fel de păianjen, ținând în plasa lui totul, chiar și gesturile neînsemnate ale eroului. Iar aici nu mă refer neapărat la personajul principal al romanului, ci deopotrivă la toate celelalte, chiar și la cele aflate la periferia poveștii.

Totuși, un titlu, oricât de învăluit în mister, tot lasă urme, mici indicii, iar uneori, ca să nu-și deconspire subtilitățile, își face un selfie, o poză, postată la vedere, pentru că, așa, discret cum este, chiar și el are vanitățile lui. În Homeric, episodul acesta este destul de prozaic. Cineva găsește o plantă presată în Iliada homerică. Dar cred că niciun fapt, oricât de banal, aflat în țesătura complicată a  titlului, nu rămâne acolo.  Titlul e viu, iar venele lui împânzesc tot romanul.

“Răsfoi cartea fără interes, iar când trecu de cântul al XII-lea, pe pagina cu litere împletite descoperi o plantă presată. Floarea, firavă, cât o scânteie de mică, era roșie, iar în frunzele ca niște inimioare rănite tremurau cilișorii. După petale, întinse cu grijă, se vedea că cine-o presase era expert. Luă lupa și examină nervurile care traversau frunza. Dacă era sângele-dracului?” (Homeric)

 

Să vorbim și despre copertă: cine este personajul verde, care pare că iese din carte?

 DR: După ce am terminat romanul, în acea stare năucitoare, de după încheierea poveștii, am rugat câțiva oameni să citească pagini din roman. Printre aceștia a fost și Aurora Speranța Cernitu, pictorița. Ea s-a îndrăgostit de unul dintre personajele cărții, l-a și visat și-a vrut să-l picteze. Dar fața lui se spulberase deja, cum se întâmplă cu unele vise, era deja risipită prin atelierul ei, mai ales pe lângă ferestre, și pentru că a vrut să păstreze acea parte cețoasă, mi-a trimis doar jumătate din bietul meu fost-erou, aceasta, de pe copertă.

 

Este un erou principal sau nu?

 DR: Aș putea spune că este eroul din subsol:)

 

Din prezentarea editurii am înțeles că este un roman cu stafii și mistere. Unde și când se petrece acțiunea?

 DR: Cu toate că există indicii legate de epoca fanariotă, pentru care eu am un interes special, nu putem vorbi despre o datare ori despre fapte istorice. Acțiunea este plasată în cartierul Gorgani (plasa, cum se numea atunci) și în Cotroceni, unde, pe vremuri, se întindea o pădure spectaculoasă, un spațiu tenebros și labirintic, populat de zâne și de stafii, asediat de vegetația magică.

 

Așa cum este o mică floare roșie, un fel de motor al intrigii din roman. Vorbește puțin despre această plantă, te rog.

 “Iarba-roșie, coada-calului, papură-pitică. Apoi, ea! Ciufulită puțin, cu flori mici, de un roșu intens. Părea plăpândă, lipsită de orice șansă. Primul impuls a fost s-o ducă la nas, dar, amintindu-și superstițiile, se mulțumi să înfigă o unghie. Frunza era apoasă, acoperită cu niște stropi fini, despre care Doctorul zicea că sunt roșii. Pe marginea ruptă se vedea seva, dar culoarea, cum sunt înșelătoare culorile, nu părea definită, ci mai degrabă se dilua ca o picătură de ceai căzută peste resturile unui dejun. Chiar și-așa, se gândi că merita studiată în tihnă. Umplu coșul, iar când se pregătea să plece, constată că de sus, poate de deasupra capului ei, venea un zgomot familiar, o respirație ritmică, ieșită prin niște nări care fornăiau. Nu se vedea nimeni, dar simțea în creștet răsuflarea unui om invizibil. (Homeric)

 DR: Se spune că prin smârcurile bucureștene, încă din timpuri vechi, ar crește o floricică foarte căutată de alchimiști. Vracii autohtoni erau încredințați că din mustul ei se putea face mult-căutata licoare a vieții, acel panaceu care a ocupat mințile de-a lungul istoriei. Buruiana pierdută de Ghilgameș. Iarba roșie din Codrii Vlăsiei. Au numit-o în multe feluri. S-au scris povești despre ea. Și există și un număr însemnat de superstiții care într-un anumit fel întăresc istoria acestei flori. Să n‐o miroşi, că eşti ca şi mort. Să n‐o scoţi din rădăcină, că te umpli de păduchi. Cel mai bine e s‐o culegi după ploaie.

Unii spun c-ar fi o plantă banală, care crește prin șanțuri, iar de mică ce e, nici nu-ți dai seama când a înflorit ori că de la ea se răspândește, spre seară, acea mireasmă care-ți aduce în suflet o tristețe enormă. De la aceste zvonuri și superstiții pornește romanul Homeric, aceasta este floarea uitată în Iliada.

 

Un roman incitant, pe care îl recomandăm și cititorilor noștri!

 Homeric, apărut de curând la Editura Polirom, adoptă registrul fantastic și o structură de avangardă, fiind, într-un anumit fel, o sinteză a prozei scrise de Doina Ruști. Un trailer al cărții, aici.

Când din Pădurea Cotroceni răbufnesc aburii parfumați ai altei lumi, ceva teribil și străvechi pătrunde în casele bucureștenilor. Prin Gorgani, începe să bântuie o stafie, iar oamenii dispar, unul câte unul, printre dispăruți numărându-se și o celebră ghicitoare, de care se leagă existențele multora. În nopțile întunecate o trăsură roșie străbate străzile, scormonind fricile ancestrale ale orașului. Iar, așa cum se întâmplă în vremuri fragile, un bărbat și o femeie se îndrăgostesc nebunește.

„Un răsfăț al simțurilor și un desfrâu al fabulosului într-o carte a pasiunilor damnate și al farmecelor fatale.” (Paul Cernat)