Mediterana din mine

A alege să scrii la persoana întîi nu este deloc facil, dimpotrivă, tehnica presupune o virtuozitate aparte.
E o capcană îngrozitoare, iar întregul construct narativ implică, sine qua non, un cu totul alt fel de empatie. Sau măcar la alt nivel. Și da, mai există și confuzia între autor și personajul narator. Aici se mizează pe profunzimea cititorului, pe ludicul său, pe cît de mult vrea să intre în lumea autorului. Lui Paul Gabor îi iese acest plan. De altfel, nu este la primul său proiect introspectiv, iar siguranța condeiului și precizia cu care sondează stările și locurile denotă experiența într‑ale scrisului. În plus, este evidentă plăcerea de a scrie – nimic emfatic, nimic forțat sau ajustat să încapă în tipare sau curente. Avem, de la un capăt la altul al cărții, o explozie de libertate și de disponibilitate. (…) Temele sînt puternice prin impactul lor – moartea, despărțirea, falsitatea, mizeria etc. –, iar autorul nu a ales niciodată „the easy way” în abordarea lor. Nici n‑ar fi putut altfel, tentația de a intra în jocul dur a fost dintotdeauna o constantă a prozei lui Paul Gabor (și este suficient să trag cu ochiul la subiectele din cărțile anterioare).
De ce așa? – pentru că e sigur pe scrisul său, sau, mai exact, e pe deplin convins de onestitatea pe  care o oferă cititorului.