Să învățăm să iubim

Nădejdea este corabia pe care plutim pe marea vieții, credința este cârma, iar Dragostea – cea dintâi și cea din urmă dintre virtuți – este Căpitanul sufletului nostru, fără de care, întreaga ființă se scufundă.

Să dăruim dragoste! Să privim în jur, să-i ajutăm pe toți cei alături de care am fost așezați pe drumul vieții! Să le înfrumusețăm zilele prin tot ceea ce ne stă în putință! Astfel, însăși crucea noastră se va face cu mult mai lesne de purtat. Cel care încetează să-și mai ajute aproapele, se face povară și pentru sine însuși.

Vrednică este numai acea viețuire care poartă întru sine dragostea cea jertfelnică.

Pentru a urca pe marea scară cerească a dragostei, se cuvine ca noi înșine să devenim pietre, să devenim trepte ale scării pe care să poată păși cei de aproape ai noștri, în propriul lor urcuș către Rai.

Creștinismul este dragostea cerească, dragoste care înalță sufletul omului aproape de măsurile dumnezeiești. Inima creștinului trebuie să fie o adevărat vistierie a milei și a dragostei celei dumnezeiești, să răspândească numai dragoste, și niciodată amărăciune sau mânie. Cel care dorește să aprindă în inimile altora dragostea pentru Hristos, trebuie să ardă el însuși, mistuit de această dragoste.